Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Postul Mare, Anul C: Transfigurarea creştinului, eveniment de rugăciune şi de ascultare

(RV - 23 februarie 2013) E ziua Domnului. Liturghia duminicii a doua din timpul de pregătire la luminoasa sărbătoare a Paştelui începe cu o reflecţie personală a psalmistului: Ţie îţi spune inima mea: Am căutat faţa ta! Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi întoarce faţa de la mine! (Cf Ps 26,8-9).
Abandonat de ai săi şi persecutat cu înverşunare de vrăjmaşi, psalmistul caută refugiu înaintea lui Dumnezeu, singurul care îl poate călăuzi pe un drum de lumină şi feri de orice duşman.
De fapt, după ce în prima duminică a Postului Mare l-am însoţit pe Isus în pustiu şi ne-am făcut părtaşi la biruinţa sa asupra ademenirilor diavolului, duminica aceasta urcăm împreună cu el pe muntele Schimbării la Faţă, identificat de tradiţie cu Muntele Tabor.

1. Schimbarea la faţă. Iată, tabloul luminos al transfigurării în povestirea Sfântului Luca 9,28b-36: În acel timp, Isus a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi s-au urcat pe munte ca să se roage. Pe când se ruga, aspectul feţei i s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. Şi iată, doi bărbaţi stăteau de vorbă cu el: erau Moise şi Ilie, arătându-se în slavă. Ei vorbeau despre sfârşitul lui care urma să se împlinească în Ierusalim. Petru şi cei care erau cu el erau toropiţi de somn; când s-au trezit, au văzut slava lui Isus şi pe cei doi bărbaţi care stăteau cu el. Pe când aceştia se depărtau, Petru i-a zis lui Isus: "Învăţătorule, ce bine ne simţim aici! Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie". Nu-şi dădea seama ce spune. În timp ce spunea acestea, a venit un nor, care i-a învăluit, iar ei, intrând în nor au fost cuprinşi de frică. Atunci s-a auzit din nor un glas: "Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi!". În timp ce glasul răsuna, Isus era singur. Ei au păstrat tăcerea şi în zilele acelea nu au spus nimănui nimic despre cele văzute.

Este cuvântul Domnului.

2. Câteva observaţii utile. Episodul schimbării la faţă este plasat de evanghelişti la mijlocul activităţii publice a lui Isus şi îndată după mărturisirea de credinţă a lui Petru. Deci, transfigurarea vizează identitatea lui Isus. „Tu eşti Cristos fiul Dumnezeului celui viu”. Apoi, trebuie remarcat că evanghelistul Luca este singurul care precizează că Isus s-a urcat pe munte ca să se roage şi că schimbarea la faţă are loc, la fel ca şi botezul în râul Iordan, în timp ce Isus se ruga. Tot Sfântul Luca este singurul dintre evanghelişti care precizează tema conversaţiei lui Isus cu Moise şi Ilie care reprezentau Legea şi Profeţii: „vorbeau despre sfârşitul lui care urma să aibă loc la Ierusalim”. Este vorba despre plecarea lui Isus din această lume la Tatăl, adică despre moartea, învierea şi înălţarea lui Isus la cer. Drept care, evenimentul de pe Tabor este în strânsă legătură cu un alt munte, cu înălţarea şi moartea lui Isus pe Cruce pe Muntele Calvar.

3. Comentează părintele italian Ermes Ronchi. Din pustiu la viziune: de la duminica ispitirilor la cea a luminii. Creaţia întreagă geme şi suspină în chinurile naşterii. Totuşi nu aceasta este ordinea creaţiei. La început nu se află umbra, ci o sămânţă de lumină îngropată în noi, chipul nostru tainic. Creaţia întreagă geme în chinurile naşterii. Poartă o sarcină de lumină. Fiecare om este ca o icoană neterminată, pictată însă de pe un fond de aur, luminos şi de mare preţ: asemănarea cu Dumnezeu, miez de lumină.
A trăi nu este altceva decât munca grea şi bucuroasă de a pune în libertate luminozitatea şi frumuseţea care sunt depozitate în noi.

4. Transfigurarea în rugăciune. Pe Tabor forţa luminii este atât de mare încât îl copleşeşte pe apostolul Petru care „nu-şi dădea seama ce spune”. Cu toate acestea pe munte, acea forţă a luminii rămâne ceva exterior omului. Pentru ca să devină forţă lăuntrică, două sunt căile trasate de pericopa evanghelică: „Isus a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi s-au urcat pe munte ca să se roage. Pe când se ruga, aspectul feţei i s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare”.

Deci Isus se transfigurează în timp ce se roagă. Contemplarea transformă, omul devine ceea ce priveşte cu ochii inimii. Omul devine ceea ce iubeşte, omul devine ceea ce se roagă. Astfel rugăciunea creează istorie începând din casa sufletului, o istorie de lumină ce transpare pe faţa rugătorului. Lumina Taborului, scânteie neperceptibilă sau fluviu de foc, ne este iar şi iar dăruită în Cuvânt, în pâine şi în vin, în iubire (O. Clément).

5. Pe dânsul să-l ascultaţi. A doua cale este cuprinsă într-un verb, care constituie culmea povestirii. Atunci s-a auzit din nor un glas: "Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi!". Cine îl ascultă pe Isus, devine asemenea lui. A-l asculta înseamnă a fi transformaţi. Cuvântul său lucrează, cheamă, face să existe ca la crearea lumii, vindecă, schimbă nu doar înfăţişarea ci inima, face să înflorească viaţa, dă frumuseţe, este lumină în noapte.

Dar, odată stinse focurile de scurtă durată ale transfigurării, rămâne Isus singur, ultimul chip al omului, Cuvântul cel din urmă al lui Dumnezeu. Tatăl ia cuvântul, dar pentru a dispare sub cuvântul Fiului său: „Pe dânsul să-l ascultaţi!”. Credinţa iudeo-creştină nu este o religie a viziunii, ci a ascultării. Te urci pe munte pentru a vedea şi te vezi trimis să asculţi. Cobori de pe munte şi îţi rămâne în suflet ecoul ultimului cuvânt: „Pe dânsul să-l ascultaţi!”. Viziunea cedează locul ascultării.

Misterul lui Dumnezeu este total în Isus. Aşa cum este şi misterul omului. Acea faţă strălucind de lumină este punctul de sosire, punctul omega al lumii.

6. Transfigurarea creştinului. Misterul de lumină al schimbării la faţă a lui Isus, pus de Biserică spre meditare la începutul Postului Mare este o invitaţie către noi creştinii de a ne lăsa transfiguraţi de Dumnezeu în lumina lui Cristos,
În fapt, trei au fost transfiguraţi pe munte. Înainte de toate Isus care este Fiul lui Dumnezeu, Alesul”. Alături de el şi transfiguraţi în slavă împreună cu el, sunt Moise şi Ilie, care întruchipau Legea şi Profeţii. Vorbeau cu Isus despre ceea ce au spus despre el.

Sfântul Paul a meditat îndelung despre lumina care era pe faţa lui Moise după ce a vorbit cu Dumnezeu pe Muntele Sinai. Apostolul scrie că era vorba despre „o strălucire trecătoare” care dispărea treptat. În schimb, lumina durabilă este cea care străluceşte pe faţa creştinilor care, întrucât au primit Duhul lui Cristos, reflectă - ca o oglindă - chipul lui Cristos (2Cor 3,7-18).

Apostolul Paul pare a fi un idealist. Este convins că toţi creştinii reflectă pe faţa lor chipul lui Cristos în mod durabil şi că trăiesc toţi ca transfiguraţi de lumina lui Cristos într-o lume ce este învăluită de întuneric. Nu! Sfântul Paul nu este un idealist. Ştie bine care este situaţia Bisericii din timpul său şi lucrul acesta apare clar în toate scrisorile sale.

Dar Sfântul Paul este şi un maestru de comunitate. Este un maestru în credinţă şi, prin urmare, ştie că ţinta vieţii creştine este transfigurarea omului în Cristos. Dacă nu există această ţintă, atunci orice demers creştin nu are nici un rost. Însă transfigurarea este un eveniment de rugăciune; în timpul rugăciunii devine vizibil ceea ce se petrece în dialogul lui Isus cu Tatăl: comuniunea intimă a fiinţei cu Dumnezeu. În a fi una cu Tatăl, Isus însuşi este lumină din lumină.

Şi încă ceva. În misterul schimbării la faţă Isus vorbea cu Moise şi Ilie despre plecarea sa din această lume la Tatăl. Deci subiectul conversaţiei este crucea în sensul de exodul lui Isus, de sfârşitul lui la Ierusalim. Şi transfigurarea creştinului are loc ca şi cea a lui Isus pe calea dialogului cu el în suferinţă. Împreună cu patima lui Isus, suferinţa creştină este transformată în lumină, în libertate şi bucurie.

În Anul Credinţei, împreună cu apostolul Paul în Scrisoarea către Filipeni 3,17-4,1, mărturisim şi noi că „suntem cetăţeni ai cerului; de acolo aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Cristos, care va transforma sărmanul nostru trup, făcându-l asemenea trupului său glorios, prin puterea pe care o are de a-şi supune toate”.

Încheiem cu rugăciunea zilei: „Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău şi curăţă ochii sufletelor noastre pentru ca să ne putem bucura de vederea strălucirii tale”.
Duminică frumoasă, iubiţi ascultători.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 11 martie 1995, revăzut sâmbătă 23 februarie 2013)

Aici serviciul audio: