Exerciţii spirituale. Cardinalul Ravasi: Rugăciunile noastre nu cad niciodată în gol
(RV – 21 februarie 2013) Reconciliere şi penitenţă, absenţa lui Dumnezeu şi neantul:
acestea sunt temele dezvoltate în cadrul meditaţiei de joi, a cardinalului Gianfranco
Ravasi, preşedintele Consiliului Pontifical al Culturii, cel care predică Papei şi
Curiei Romane Exerciţiile spirituale pentru Postul Mare.
După ce
a vorbit despre limitele cu care ne prezentăm în faţa Domnului, despre durerile fizice
şi morale, cardinalul Ravasi a propus meditaţie asupra păcatului, vinei şi iertării.
„Păcatul” – a evidenţiat – „este un act personal şi i-a naştere din libertatea umană”.
Păcatul este revolta, rebeliunea împotriva lui Dumnezeu, devierea de la strada care
conduce la Dumnezeu şi mai ales îndepărtarea de Creatorul:
• „Păcatul
este înainte de toate o realitate; mai ales o realitate teologică. Poate avea
şi aspecte psihologice, dar este o realitate teologică. De aceea, Sacramentul Împăcării
nu va putea fi niciodată echivalat cu o şedinţă de psihanaliză, pentru că este absolut
necesară convingerea existenţei lui Dumnezeu pentru conştientizarea păcatului”.
Convertirea este calea de urmat în vederea schimbării direcţiei, a mentalităţii,
aşa cum predica Isus, lăsând în urmă lucrurile de care suntem legaţi, iar acest parcurs
implică desigur efort. Cardinalul Ravasi propune o lectură a celei de-a doua Scrisori
către Corinteni, a Sfântului Apostol Paul, folosind un termen juridic care exprimă
legătura dintre om şi Dumnezeu:
• „Catallasso, catallaghè, tehnic vorbind
este verbul care indică actul juridic ce încearcă să reconcilieze doi miri
aflaţi în dezacord între ei. Şi există un gest devenit deja faimos – se află şi în
jurisprudenţa noastră şi în multe ţări – în cazuri de separare sau de divorţ: de obicei,
în mod pur formal, judecătorul, spune că vrea să se ajungă la un acord. Paul foloseşte
acest verb, ce are aproape conotaţie de reconcilierea juridică, dar la bază cuvântului
se află o dimensiune nupţială, referindu-se la tipul de legătură pe care-l avem cu
Dumnezeu – legătură nupţială ce s-a rupt din cauza păcatului”.
În dificilul
parcurs al iertării care conduce la a fi fiinţe noi nu lipseşte tensiunea, aşteptarea,
„frământarea profundă”, aşa cum spune cardinalul Ravasi:
• „În societate
nu se dă întotdeauna posibilitatea luării de la început: unii sunt deja etichetaţi
chiar dacă, prin lege, există încercări de a recompune şi repropune societăţii o persoană
care a greşit. Însă, rămâne pentru totdeauna un soi de ştampilă asupra persoanei care
a fost judecată – poate pe bună dreptate – ca fiind păcătoasă. Dar în Biblie acest
lucru nu există. Mai ales în profetul Isaia avem imaginea unui Dumnezeu care aruncă
la spate păcatele noastre, încât nu le mai vede , nu mai există deloc. Este vorba
de o adevărată ştergere a păcatului”.
În jurul temei absenţei lui Dumnezeu
şi a neantului s-a conturat cea de-a doua meditaţie a cardinalului Ravasi. În
Cartea Pasalmilor – a subliniat cardinalul – această temă se repetă în Psalmul 14
şi 53. Meditaţia s-a concentrat asupra ateismului practic. Absenţa lui Dumnezeu şi
neantul: doi termeni care nu sunt sinonimi. Explicaţi în mod simplu, primul se referă
la nostalgia de Dumnezeu, în vreme ce neantul este adevăratul rău al culturii din
zilele noastre.
• „Este indiferenţa, superficialitatea şi banalitatea.
Iată de ce continui să mă gândesc cum s-ar putea curma acest soi de ceaţă, de
mucegai; este un mucilagiu, ceva moale care nu conţine nicio nostalgie, este gol,
este nimic, nu este acel vid în aşteptarea a ceva. Iată noi, din punct de vedere pastoral
întâlnim din păcate mai des această formă de ateism”.
Oprindu-se la aspectul
legat de tăcerea lui Dumnezeu, cardinalul aminteşte situaţiile în care credinciosul
percepe această perspectivă:
• „Ne gândim şi la noi înşine, la situaţiile
în care am simţit tăcerea lui Dumnezeu – când nu am fost îndeajuns de fermi, sau
când ne-am simţit descurajaţi. Dumnezeu nu dispăruse cu totul de pe orizont, dar nu
mai reuşeam să-l auzim. Aş vrea ca noi toţi, care suntem episcopi în majoritate, să
ne gândim puţin la cler, la numeroşii preoţi care trăiesc această experienţă, sau
care nu-şi dau seama de ce anume au nevoie, de ce anume ar trebui să le dăm”.
Şi
cu toate acestea – a continuat preşedintele Consiliului Pontifical al Culturii, la
sfârşitul psalmului 22 se exclamă: „Tu mi-ai răspuns!” Astfel, „rugăciunea devine
un imn de mulţumire, un semn de încredere după nenumărate zile fără căpătâi, căci
rugăciunile noastre nu cad niciodată în gol”.