Consideraţii omiletice la Duminica I-a din Postul Mare, anul C: Isus în pustiu, ispitele creştinului împotriva credinţei

(RV - 16 februarie 2013) E Ziua Domnului. Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum e ziua mântuirii!” (1Cor 5,2).
Cu acest îndemn al Sf. Paul către comunitatea creştină din Corint, Biserica anunţă tuturor credincioşilor timpul de pocăinţă al Postului Mare; timp prielnic, moment de purificare şi de întoarcere la Domnul. Atitudinea justă şi dispoziţia sufletească cea mai potrivită pentru a parcurge cu folos drumul de pregătire la sărbătoarea anuală a Învierii Domnului şi a putea face astfel Paştele împreună cu Cristos izvorăsc din conştiinţa profundă a necesităţii convertirii la Dumnezeu spunând cu psalmistul: „Întoarce-ne la tine, Doamne, şi vom fi mântuiţi” (Cf Ps 79).
Postul Mare, acest itinerar parcurs pe urmele lui Cristos, se distinge printr-o dublă caracteristică: Prin reamintirea sau pregătirea primirii botezului şi prin fapte de pocăinţă dispune pe credincioşi la celebrarea misterului pascal cu ajutorul ascultării mai frecvente a cuvântului lui Dumnezeu şi a practicării rugăciunii.

1. Postul de 40 de zile. Durata de patruzeci de zile are la bază mai multe date biblice dintre care determinantă este cea a şederii lui Isus în pustiu după primirea botezului în râul Iordan şi a ungerii cu Duhul Sfânt care s-a coborât peste el în chip de porumbel.
Patruzeci de ani poporul ales a rătăcit prin pustiu în drum spre ţara făgăduinţei; timp de patruzeci de zile marele profet Moise a rămas pe Muntele Sinai înainte de a primi tablele legii; Goliat, filisteanul uriaş a sfidat poporul lui Israel timp de patruzeci de zile până când David l-a doborât în numele lui Dumnezeu; patruzeci de zile i-au trebuit profetului Ilie pentru ca, întărit în mod minunat cu pâine şi apă, să ajungă la Muntele Horeb, pentru retrezirea credinţei într-un singur Dumnezeu; patruzeci de zile prorocul Iona a predicat în oraşul Ninive ca în cele din urmă locuitorii marelui oraş să se convertească la Domnul prin aspră pocăinţă.

Cifră simbolică, aşa dar, acest 40, indicând o perioadă de timp suficientă pentru maturizarea şi realizarea unui plan de viaţă. Postul Mare este timpul calificat liturgic pentru convertirea inimii, a cugetului la Dumnezeu. Acelaşi apostol Paul îi îndeamnă stăruitor pe creştinii din Corint în numele celorlalţi vestitori ai Evangheliei: „Vă implorăm deci în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (1Cor 5,20)…”Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii” (1Cor 6,2). „Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!”. Aşa începe predica lui Isus după evanghelistul Marcu. Îndemnul e preluat de Biserică în ritul auster al punerii cenuşii pe cap la început de post mare în Miercurea Cenuşii.

2. Reînnoire spirituală. Punctul de plecare pe drumul spiritual ce duce la Dumnezeu este patima şi moartea lui Isus pe Cruce din dragoste faţă de omul păcătos care s-a îndepărtat de Creatorul său. Trezirea conştiinţei păcatului este o lucrare a harului divin. Dacă păcatul duce la orbirea sufletească, la împietrirea inimii, omul nu poate recăpăta lumina spirituală, nu poate să se trezească din somnul înstrăinării decât luminat de Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul.
Cuvântul lui Dumnezeu invită la o profundă reînnoire spirituală. Propuse la slujbele din Postul Mare, cu pedagogia maternă şi înţeleaptă a Bisericii, textele liturgice accentuează anul acesta importanţa credinţei în convertirea inimii, a omului întreg începând din lăuntrul său.

Antifonul intrării la Liturghia primei duminici din Postul Mare este luat din psalmul 90. Domnul zice: „Pe cel care mă cheamă în ajutor îl ascult, îl scap din strâmtorare, îl ridic în slavă şi îl îndestulez cu viaţă lungă”. Este o promisiune. Dumnezeu se prezintă, propune. Nu obligă, nu sileşte. Evanghelia întreagă este oferită ca propunere: „Dacă vrei”.

3. Credinţa în Dumnezeu. Lecturile biblice vizează duminica aceasta ancorarea vieţii în Dumnezeu prin mărturisirea credinţei. Şi bine ştim, suntem în Anul Credinţei.
Prima lectură luată din cartea Deuteronomului 26,4-10 cuprinde, un prim pas: mărturisirea credinţei în Dumnezeu, care i-a chemat pe patriarhi, a eliberat poporul din robia egipteană şi l-a introdus în ţara promisă. Deci o mărturisire de credinţă desprinsă din amintirile vieţii, prin care autorul recunoaşte lucrările lui Dumnezeu în viaţa poporului său.

În fragmentul din Scrisoarea către Romani10,8-13, azi lectura a doua, apostolul Paul arată că în Cristos Dumnezeu s-a apropiat, a venit în întâmpinarea omului rătăcit. De aceea, se impune un al doilea pas, credinţa în Cristos, singurul mântuitor al omului: „Dacă tu mărturiseşti, cu gura ta, că Isus este Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Rom 10,9).

Ajungem astfel la Evanghelia zilei luată de la Sfântul Luca şi care prezintă ispitirea lui Isus.

4. Cu Isus în pustiu. Un cunoscut om de afaceri american a anunţat prietenilor că este gată să facă un pelerinaj în ţinuturile Bibliei, până la Muntele Sinai, pentru a citi cu glas tare pe acel munte cele zece porunci. Auzind aceasta, scriitorul Mark Twain (1835-1910) i-a zis: „De ce nu stai acasă şi să le pui în practică?”.
Este ceea ce ar trebui să ne propunem să facem în Postul Mare din acest an, începând chiar din prima duminică de post când la Sf. Liturghie medităm despre Isus care - potrivit pericopei evanghelice de la Sf. Luca (4,1-13) - s-a dus în pustiu ca să mediteze şi a rămas acolo patruzeci de zile.

Pustiul, în Sf. Scriptură, este locul unde Israelul, ieşit din Egipt, a rămas patruzeci de ani înainte de a intra în Palestina; este locul unde s-a format şi crescut ca popor fidel lui Dumnezeu, depăşind nenumărate dificultăţi şi încercări. Ispitirile lui Isus sunt povestite de Luca având în vedere tentaţiile cu care confruntat poporul lui Israel în deşertul Sinai.

5. Ispitirile mesianice. Un proverb arab spune că „deşertul este grădina lui Allah”, desigur, nu deşertul în sine care e neospitalier şi poate să-l ducă pe cel care nu-i desprins, la disperare şi moarte, ci deşertul ca simbol al fugii de zgomot, de vacarmul infernal, de distracţiile lumeşti, de tot ce îl împiedică pe om să reflecteze asupra rostului vieţii.

Isus, care este maestrul nostru prin excelenţă, se supune la experienţa dură a tăcerii absolute, timp de patruzeci de zile pentru a formula liniile de bază ale vieţii misionare pe care urma să o întreprindă.

Exegeţii precizează că ispitirile sale aveau caracter mesianic. Spus în cuvinte simple, era vorba pentru Isus de a face o alegere clară între mesianismul politic şi mesianismul religios.
Dacă ar fi decis să se prezinte lumii ca Mesia politic, potrivit aşteptării poporului, ar fi trebuit să aleagă calea puterii, a bogăţiei şi a slavei pământeşti, propusă insistent de diavolul ispititor, care dă aceste bunuri cui vrea (v.6). În schimb, Isus a optat categoric pentru mesianismul religios, decizând să se abandoneze cu totul lui Dumnezeu şi planurilor sale cu privire la viaţa şi lucrarea de mântuire.

6. Ispitirile omeneşti. Acum reiese clar că ispitirile lui Isus descrise de Luca, sunt şi ispitele Bisericii şi ale creştinului.
În peste două mii de ani de istorie Biserica s-a aflat adesea în faţa unor alegeri extrem de dificile. Pentru a le depăşi, uneori mai mult decât în voia lui Dumnezeu, Biserica s-a lăsat atrasă puternic de mirajul prestigiului, al instituţiilor şi dreptului.

În Evanghelie sunt descrise, de asemenea, tentaţiile creştinului care nu reuşeşte întotdeauna să înţeleagă faptul că bunăstarea fizică, bogăţia şi puterea, de la cea familială la cea a instituţiilor publice, sunt greu de gestionat şi nu se acordă mereu cu profitul spiritual.

De notat apoi că ultima ispitire a lui Isus - potrivit evanghelistului Luca - se desfăşoară la Ierusalim, care în Biblie este centrul sacru ideal pentru întregul pământ., şi pe locul cel mai înalt al templului (v.9). Aceasta este cea mai religioasă dintre ispite, cea mai firească pentru diavol care, fiind duh, acţionează în voie, în mintea omului; fiind adversarul lui Dumnezeu îi place să-şi exercite manevrele în domeniul spiritual.

Confuzia religioasă este miezul programului său. Abaterea omului de la calea credinţei şi a poruncilor sfinte, ruperea comuniunii cu Dumnezeu este lovitura sa genială.
Deci, trebuie să stăm atenţi. Nu e vorba de o simplă sperietoare de vrăbii. Într-adevăr, este de temut.

7. Câmpul de bătălie, inima omului. Observăm apoi că marile tentaţii, adevăratele ispite ale vieţii creştinului, nu sunt cele de care se preocupă un anumit creştinism moralist, nu sunt cele la care ne-am fi aşteptat, de pildă cele care privesc sfera sexuală, ci sunt cele ispite ce vizează demolarea, distrugerea, neutralizarea puterii credinţei.

Ceea ce uneşte cele trei ispitiri referitoare la pâine, putere, falsă religiozitate - pofta trupului, pofta ochilor, mândria vieţii - este atacul frontal împotriva credinţei în Dumnezeul pe care Cristos îl dezvăluie şi îl vesteşte. Iar a se înşela în privinţa existenţei sau imaginii pe care o avem despre Dumnezeu, este cel mai mare rău posibil. A gândi greşit în privinţa lui Dumnezeu aduce cu sine o anumită plăcere pentru moarte. Pare de necrezut, dar aşa este. Sensul profund al ispitirilor ne readuce la porunca supremă a întregii tradiţii biblice: „Alege viaţa! Am pus în faţa ta viaţa şi moartea - citim în cartea Deuteronomului 30,9 - „alege, dar alege viaţa!”

Marea înşelătorie diabolică este de a ne face să credem că toată viaţa şi viitorul nostru este deja prezent în puţină pâine, în ceva putere, în puţin succes; de a face să se stingă în inimi orice năzuinţă după cer, orice foame de dreptate şi de pace, de a sluji viaţa neumblând pe palmele îngerilor, ci înaintând cu acea forţă câtă este de ajuns pentru primul pas; da a fi tari ca nişte copii care se bizuiesc doar pe puterea ce vine din îmbrăţişarea tatălui.

Dar pericopa evanghelică arată şi modul în care se înving ispitele. Isus le sfidează cu ochii deschişi; nu fuge ci le depăşeşte relansând provocarea printr-o propunere, printr-un cuvânt mai înalt: „numai cu pâine, omul moare”. Este o provocare între două proiecte de viaţă; o alegere între două iubiri ce va continua până în ultima zi în inima noastră. Căci inima este locul unde se dă bătălia. Şi cea din Postul Mare. Dar cu Isus, vom birui şi noi, chiar şi moartea.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 4 martie 1992, revăzut sâmbătă 16 februarie 2013)

Aici, serviciul audio: