Credinţă şi caritate împreună, pentru a evita umanismul generic şi spiritualitatea lipsită de conţinut: Papa, în Mesajul pentru Postul Mare

(RV – 13 februarie 2013) „Pentru o viaţă spirituală sănătoasă este necesar să se fugă atât de fideism cât şi de activismul moralist”: acesta este unul din pasajele cheie ale Mesajului papei Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2013. Textul a fost publicat vineri, 1 februarie.
Episcopul Romei vorbeşte de „împletire indisolubilă” între credinţă şi caritate şi-i îndeamnă pe creştini să fie, în orice acţiune caritativă, un reflex al iubirii lui Cristos faţă de om.

“Am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi”: acesta este titlul Mesajului pentru Postul Mare, titlu ce exprimă în esenţă adevărul subliniat în repetate rânduri de Benedict al XVI-lea, şi anume: un creştin nu-şi iubeşte aproapele pentru că acesta este în general bun şi solidar, ci pentru că a experimentat personal iubirea lui Cristos, aceasta fiind iubirea despre care dă mărturie celorlalţi.

Papa a făcut clarificări asupra raportului just dintre credinţă şi caritate şi asupra necesităţii ca una să nu prevaleze asupra celeilalte. Chestiunea a fost înfruntată deja de Sfântul Paul, iar Papa o reactualizează. Credinţa şi caritatea sunt două virtuţi unite într-o „împletire indisolubilă”, scrie Pontiful, şi reprezintă o deviere opoziţia dintre ele în cheie „dialectică”, cum se întâmplă atunci când „se încearcă câteodată să se circumscrie termenul „caritate” sferei solidarităţii sau a ajutorului umanitar.
Pe de o parte, explică, „este limitativ comportamentul celor care pun atât de puternic accentul pe prioritatea şi caracterul decisiv al credinţei încât să se ajungă la subevaluarea şi dispreţuirea operelor de caritate concrete, reducându-le la un umanism generic. Pe de altă parte, însă, este la fel de limitativă susţinerea unei exagerate supremaţii a carităţii şi a dinamismului său, potrivit ideii că operele de caritate înlocuiesc credinţa. Sfântul Părinte evidenţiază în mod clar că pentru o viaţă spirituală este necesară atât fuga de fideism cât şi de activismul moral”.

În schimb, continuă Sfântul Părinte, creştinul – în special „cel care este activ în domeniul carităţii” – este „o persoană cucerită de iubirea lui Cristos” şi, din acest motiv, „este deschis în mod profund şi concret faţă de iubirea de aproapele”. Benedict al XVI-lea foloseşte o imagine pentru a explica natura acestui mod de a iubi. „Existenţa creştină” – spune Sfântul Părinte – „constă într-o continuă urcare pe muntele întâlnirii cu Dumnezeu, pentru a coborî apoi din nou, ducând iubirea şi forţa care derivă din acestea, astfel încât fraţii şi surorile noastre să fie slujite cu aceiaşi iubire faţă de Dumnezeu.

Pe această bază se înţelege mai bine cum pentru un creştin “opera maximă de caritate” este evanghelizarea, adică “slujirea Cuvântului”, înţelegându-se de asemenea că pentru un creştin care exercită caritatea nu sunt atât de importante eforturile pentru a aduce roade cât mai ales „iniţiativa mântuitoare” care vine de la Dumnezeu, de la harul său. Benedict al XVI-lea conchide spunând că „o credinţă fără caritate este ca un copac fără fructe”. În vreme ce credinţa „ne face să cunoaştem adevărul lui Cristos a Iubirii întrupate şi răstignite”, a doua ne face să intrăm în acea iubire şi ne îndeamnă la dăruirea totală de sine.