Consideraţii omiletice la Duminica a V-a de peste an, C: Chemarea în viziunea lui Dumnezeu

(RV - 9 februarie 2013) E Ziua Domnului. Veniţi să ne închinăm şi să ne plecăm în faţa Domnului căci el este Dumnezeul nostru (Ps 94,6-7). Antifonul intrării la Liturghia acestei duminici este o invitaţie din Psalmul 94 pe care preoţii, persoanele consacrate şi, în ultima vreme, tot mai mulţi simpli credincioşi îl recită zilnic, dis de dimineaţă, la începutul orelor liturgice.
1. Examinarea fidelităţii, astăzi. Este un îndemn la fidelitate şi un avertisment împotriva greşelilor de odinioară spre a nu uita că fiecare zi, pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte, poartă în sine o nouă chemare la iubire. De aceea credinciosul, după odihna nopţii, reînnoadă conştient la începutul zilei sentimentele de iubire faţă de Dumnezeu.

Astfel, Biserica peregrină pe pământ, asemenea lui Israel eliberat de Dumnezeu din robia faraonului, păşeşte spre ţara promisă. Cine vrea să intre în ţara făgăduinţei spre a se face părtaş de viaţa lui Dumnezeu, trebuie să fie statornic în strădania de a rămâne fidel, recunoscând că Dumnezeu este Creatorul şi Stăpânul întregului univers, Păstorul care iubeşte şi salvează turma pe care el o povăţuieşte. Veniţi să ne închinăm şi să ne plecăm în faţa Domnului căci el este Dumnezeul nostru! La invitaţia Bisericii, răspundem în rugăciune: Orice zi pe care ne-o dăruieşti, Doamne poartă în sine o nouă chemare la iubire; fă să nu rămânem surzi la glasul tău de astăzi, ci ascultarea în fapte să ne însoţească adoraţia şi lauda.

2. În Anul Credinţei, rugăciunea „Crezul”. La sfânta şi dumnezeiasca Liturghie de azi este propusă una din primele formulări ale credinţei creştine, şi anume rugăciunea „Crezului” folosită de cele mai vechi adunări liturgice în timpul celebrării Cinei Domnului. În centrul credinţei este pusă moartea şi învierea lui Cristos. Apostolul Paul se face umil purtător al acestui anunţ în 1 Scrisoare către Corinteni, azi lectura a doua, în care, după ce precizează că înainte de toate le-a transmis ceea ce el însuşi a primit, redă formularea esenţială a credinţei Bisericii, şi anume: „Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, şi a fost îngropat; a înviat a treia zi după cum spun Scripturile şi i-a apărut lui Petru, apoi celor doisprezece. După aceea s-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt în viaţă, iar unii au murit” (1Cor 15, 3-6). Asemenea formulări scurte, cuprinzând esenţialul vestirii şi al credinţei ne fac să simţim prospeţimea vieţii Bisericii în urma primei propovăduiri a Evangheliei. Se simte atmosfera de după Paşti, pe care ar trebui să o respirăm mereu cu sufletul reînnoit, amintindu-ne cuvintele Sfântului Paul: „ori de câte ori mâncaţi din această pâine şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când vei veni” (1Cor 11,26).

3. Chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. Liturgia Cuvântului cu lecturile biblice - Profetul, Apostolul şi Evanghelia - proclamate la Liturghia duminicii prezintă toate trei, tema chemării. Este vorba de un subiect important deoarece vocaţia înseamnă statutul personal de viaţă creştină al fiecărui om. De sigur, chemarea la mântuire este universală dar ea se realizează căpătând forma concretă, bine determinată, atunci când ajunge la urechea şi inima omului. Din natura sa vocaţia se prezintă ca o colaborare dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu, care are iniţiativa, face ca chemarea sa să fie simţită, percepută lăuntric, altminteri nu se poate vorbi de vocaţie. Fără îndoială, pentru aceasta este nevoie de ascultarea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu însoţită de rugăciune.

4. Harul lui Dumnezeu şi mizeriile oamenilor lui Dumnezeu. Evanghelia de azi ni-l prezintă pe Isus care, după episodul pescuirii minunate, îi cheamă pe primii patru apostoli ca să-l urmeze pentru a deveni „profeţii” săi. Ei vor fi cei care vor purta în întreaga lume cuvântul lui Isus care salvează.

În schimb, prima lectură ne prezintă chemarea din partea lui Dumnezeu a tânărului Isaia, cel mai mare profet care pe bună dreptate a fost numit „învăţătorul lui Isus”.

Isaia, era preot la Ierusalim şi a fost chemat de Dumnezeu când avea 30 de ani. El însuşi îşi povesteşte chemarea în cartea sa, c. 6,1-11, azi prima lectură. Cel Sfânt i s-a arătat templu în timp ce se pregătea pentru jertfa de tămâie. Isaia recunoaşte că se află în prezenţa Celui Preaînalt, percepe măreţia infinită a lui Dumnezeu şi în acelaşi timp propria sa nevrednicie. Reiese, deci, cum se va întâmpla şi cu Petru în povestirea Evangheliei, sensul vocaţiei creştine care izvorăşte totdeauna din întâlnirea omului cu Dumnezeu. Cei chemaţi sunt introduşi în viziunea lui Dumnezeu, mişcaţi direct lăuntric de misterul său, atraşi în lumina sa. Viziunea divinului este imaginea cunoaşterii lui Dumnezeu oferită omului. Astfel se întâmplă deci cu Petru şi ceilalţi, voiţi martori oculari ai minunii lui Isus, chemaţi să participe la pescuirea prodigioasă. În fapt ei au fost cei care au aruncat mrejele la cuvântul lui Isus. În chemare Dumnezeu nu numai că se dezvăluie omului în măreţia misterului său, dar omul se vede profund pe sine însuşi recunoscându-se păcătos. Întâlnirea cu Dumnezeu dă la o parte masca de pe om, îi pune în lumină păcatul şi tocmai în recunoaşterea propriei slăbiciuni el poate să-şi exprime răspunsul la chemare.

Isaia se recunoaşte „om cu buzele necurate: "Vai mie, căci sunt pierdut! Sunt un om cu buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze pângărite. Şi ochii mei l-au văzut pe regele, pe stăpânul universului!" (Is 6,5).

Paul se consideră ca un „avortat” şi nu face nimic ca să-şi ascundă trecutul de prigonitor. Scrie comunităţii din Corint vorbind despre arătările lui Isus înviat din morţi: „În cele din urmă, ca unuia născut înainte de vreme, mi-a apărut şi mie. Eu sunt cel mai mic dintre apostoli. Eu nici nu sunt vrednic să mă numesc apostol, deoarece am persecutat Biserica lui Dumnezeu” (1Cor 15,8-9).

Iar Petru, plin de uimire, după pescuirea minunată, se declară „păcătos” şi-l roagă pe Isus să nu se apropie prea mult de el ca să nu se pângărească de necurăţia sa. „Văzând aceasta, Simon Petru a căzut la picioarele lui Isus şi i-a zis: "Îndepărtează-te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos!" (Lc 5, 8).

Deci, harul lui Dumnezeu se afirmă în mizeriile şi slăbiciunile oamenilor. Cuvântul său este proclamat de guri nu întotdeauna cu totul curate şi care nu găzduiesc mereu Adevărul.

Slava Domnului este încredinţată nu numai serafimilor ci şi unor personaje stângace, fără aripi, evident, dar şi fără o coloană vertebrală dreaptă, lipsite de verticalitate morală.
Să ne mirăm de aşa ceva? De sigur, nu. Rămânem derutaţi mai curând atunci când sesizăm o anumită reticenţă sau refuz de a se supune, asemenea lui Isaia, la purificarea dureroasă dar necesară şi la recunoaşterea propriilor vinovăţii şi neajunsuri prea ascunse.

5. Chemarea fiecărui botezat. Liturghia acestei duminici ne indică sarcina fiecărui botezat şi rolul său în lume. Apostolul Paul spune că „a transmis” ceea ce el însuşi a primit, amintind necesitatea ca experienţa personală a trăirii lui Dumnezeu să fie centrul oricărei vocaţii. Experienţa Bisericii în formare este trăirea lui Cristos înviat din morţi, Întâlnirea cu Isus, mort şi înviat după trei zile, constituie „kerigma”, mesajul purtat lumii.

Fiecare dintre noi, întrucât cufundat în acelaşi mister a lui Isus, este chemat să fie purtător al Evangheliei, pescar de oameni. Cererea de colaborare la lucrarea mântuirii îl face pe om părtaş la opera de eliberare de rău.

Atenţia şi capacitatea de a răspunde, de a spune „da!” lui Dumnezeu care cheamă voluntari în ogorul său, sunt atitudinile umane ce fac posibilă verificarea vocaţiei, întrucât „Dumnezeu, din partea sa, cheamă mereu”. Să-i răspundem personal şi prompt, cu disponibilitatea tânărului Isaia care, după ce a auzit glasul Domnului care zicea: "Pe cine îl voi trimite? Cine va merge pentru noi?" A răspuns: "Iată-mă, trimite-mă pe mine!" (Cf Is 6,8). Să răspundem Domnului Isus asemenea primilor apostoli, Petru, Iacob şi Ioan care „atunci au adus bărcile la mal şi, lăsând toate, l-au urmat pe Isus”. Unde?

Ceea ce dă semnificaţie creştină oricărei vocaţii este vestirea morţii şi învierii lui Isus. De aceea, conţinutul chemării divine este acela de a trăi şi vesti fraţilor de drum moartea şi învierea lui Isus. Este ceea ce facem la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 4/5 februarie 1995 revăzut sâmbătă 9 februarie 2013)

Aici serviciul audio:

Notă pe marginea Evangheliei duminicale:

În barca lui Petru. Isus, care până acum a vorbit în două sinagogi, cea din Nazaret şi cea din Cafarnaum, acum vorbeşte dintr-o barcă, cea a lui Petru. Şi îndată barca, în mod minunat, s-a umplut de peşti. Sensul acestei pescuiri prodigioase este dublu: recolta vestirii Evangheliei va fi abundentă, iar în această recoltare, important va fi rolul apostolului Petru.
N-a sosit încă pentru evanghelistul Luca momentul de a povesti alegerea apostolilor, dar el notează că există deja un om, în casa căruia Isus a săvârşit o minune (Lc 4,38-39) şi în a cărui barcă stă acum şi învaţă mulţimile. De altfel, al treilea evanghelist nu are un fragment, aşa cum au Matei (16,12-23) şi Ioan (21,15-19), în care vorbeşte în mod expres despre primatul lui Petru în raport cu ceilalţi apostoli şi cu Biserica, dar există diferite moduri pentru a spune acelaşi lucru, aşa cum reiese în mod evident din felurite elemente ale pericopei de azi, Luca 5, 1-11.
Deşi bărcile erau două, Isus urcă în barca lui Petru pentru a învăţa; lui Petru şi nu celorlalţi, îi spune să înainteze în larg pentru pescuit; când după o noapte de trudă în zadar, mrejele bărcii se umplu de peşti, Petru este cel care recunoaşte imediat măreţia lui Isus zicându-i "Îndepărtează-te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos!", o frază ce indică distanţa infinită care există între el şi Isus. În fine, în pasajele paralele de la Matei şi Marcu toţi apostolii sunt chemaţi pescari de oameni (Mt 4,19; Mc 1,17), şi Luca ştie acest lucru deoarece Evanghelia sa este posterioară primelor două, el scrie că numai lui Petru Isus i-a zis la terminarea pescuirii minunate:"Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni!".
Îndemnul la a nu se teme este invitaţia pe care în Scriptură Dumnezeu o adresează omului înainte de a-i da un veste solemnă, aşa cum s-a petrecut cu Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, în templu (Lc 1,13) şi cu Maria în casa din Nazaret (Lc 1,30). Ceea ce Isus îi zice lui Petru chemându-l „pescar de oameni”, face parte dintr-o revelaţie divină importantă pentru toată Biserica.