Mons. Mamberti despre sentinţele CEDO: ameninţate, libertatea religioasă şi de conştiinţă
RV 16 ian 2013.Curtea Europeană a Drepturilor Omului a publicat
marţi sentinţele în patru cazuri relative la libertatea de conştiinţă şi de religie
în Marea Britanie. În două cazuri este vorba de posibilitatea de a purta la gât
o cruciuliţă în timpul orelor de muncă, iar în celelalte două, de uniunea civilă între
persoane de acelaşi sex şi de consilierea matrimonială pentru cuplurile homosexuale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat dreptate reclamantului într-un singur
caz.
Pentru a înţelege mai bine importanţa acestor sentinţe, Radio
Vatican l-a contactat pe mons. Dominique Mamberti, secretar pentru Raporturile cu
Statele: • Ces affaires montrent que les questions relatives à la liberté
de conscience … Aceste cazuri arată că chestiunile relative la libertatea de
conştiinţă şi de religie sunt complexe, mai ales în societatea europeană, caracterizată
de creşterea diversităţii religioase şi de relativa înăsprire a laicismului. Există
riscul concret ca relativismul moral, ce se impune ca nouă normă socială, să ameninţe
din temelii libertăţile individuale de conştiinţă şi de religie. Biserica doreşte
să apere libertăţile individuale de conştiinţă şi de religie în orice situaţie, chiar
şi în faţa 'dictaturii relativismului'. De aceea, e necesar să fie pusă în lumină
raţionalitatea conştiinţei umane în general, şi, în special, a moralei creştine. Când
este vorba de chestiuni moralmente controversate, precum avortul sau homosexualitatea,
trebuie să fie respectată libertatea de conştiinţă. Respectul libertăţii de conştiinţă
şi de religie este mai degrabă condiţie şi nu atât un obstacol pentru stabilirea unei
societăţi tolerante în pluralismul său. Adresându-se săptămâna trecută Corpului Diplomatic
acreditat pe lângă Sf. Scaun, Benedict XVI a subliniat că pentru a salvgarda efectiv
exerciţiul libertăţii religioase este esenţial să se respecte dreptul la obiecţia
de conştiinţă. Această 'frontieră' a libertăţii atinge principii de mare importanţă,
de caracter etic şi religios, înrădăcinate în demnitatea persoanei umane. Sunt asemeni
'zidurilor de rezistenţă' pentru orice societate care se consideră cu adevărat liberă
şi democratică. În consecinţă, a interzice obiecţia de conştiinţă individuală şi instituţională
în numele libertăţii şi al pluralismului, ar deschide, paradoxal, uşile realităţilor
contrare, şi anume, la intoleranţă şi reducerea forţată la acelaşi nivel. Eroziunea
libertăţii de conştiinţă vădeşte în acelaşi timp şi o anumită formă de pesimism în
raport cu capacitatea conştiinţei umane de a recunoaşte ceea ceste bun şi adevărat,
în avantajul doar al legii pozitive care tinde să monopolizeze determinarea moralităţii.
Iar misiunea Bisericii este să amintească faptul că orice om, oricare ar fi crezul
său, este înzestrat de conştiinţa sa cu facultatea naturală de a deosebi binele de
rău şi de a acţiona în consecinţă. În aceasta constă izvorul libertăţii sale adevărate".
Recent, a reluat colegul nostru, Misiunea Sf. Scaun la Consiliul Europei
a publicat o Notă despre libertatea şi autonomia instituţională a Bisericii.
În ce context a fost făcut acest demers? Răspunde mai departe mons. Dominique
Mamberti: • La question de la liberté de l’Eglise dans ses rapports
avec les autorités … În prezent, chestiunea libertăţii Bisericii în raporturile
sale cu autorităţile civile este pe agenda Curţii Europene a Drepturilor Omului în
două cazuri care se referă, unul, la Biserica Ortodoxă din România, şi altul, la Biserica
Catolică. Este cazul sindicatului 'Păstorul cel Bun' contra României şi al lui Fernandez
Martinez contra Spaniei. Cu această ocazie, Reprezentanţa Permanentă a Sf. Scaun la
Consiliul Europei a publicat o notă în care expune pe scurt magisteriul despre libertatea
şi autonomia instituţională a Bisericii Catolice".
Ce probleme sunt cuprinse
în aceste două cauze? • Dans ces causes, la Cour européenne doit décider
si le pouvoir civil … În aceste două cazuri Curtea Europeană de la Strasbourg
trebuie să decidă dacă puterea civilă a respectat Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, după ce a refuzat să recunoască un sindicat profesional al preoţilor (în ce
priveşte România), şi a refuzat să numească profesor de religie pe unul care mărturisea
public poziţii contrare doctrinei Bisericii (în chestiunea spaniolă). În cele două
cazuri, au fost invocate drepturile la libertatea de asociere şi libertatea de expresie
pentru a constrânge comunităţile religioase să acţioneze împotriva statutului lor
canonic şi împotriva magisteriului. În plus, aceste cazuri pun în chestiune libertatea
Bisericii de a acţiona după propriile reguli, de a nu trebui să se supună la alte
norme civile decât cele necesare binelui comun şi ordinii publice. Biserica a trebuit
să se apere întotdeauna pentru a-şi tutela autonomia în faţa puterii civile şi a ideologiilor.
Astăzi, în ţările occidentale, e important să cunoaştem modul în care cultura dominantă,
marcată puternic de invididualismul materialist şi relativism, poate să înţeleagă
şi să respecte natura specifică a Bisericii, care rămâne o comunitate fondată pe credinţă
şi pe raţiune".
Cum trăieşte Biserica această situaţie?
Continuă mons. Mamberti: • L’Eglise est consciente de la difficulté
à déterminer, dans une société … Biserica este conştientă de dificultatea de
a stabili, într-o societate pluralistă, raporturi între autorităţile civile şi diversele
comunităţi religioase în ce priveşte exigenţele de coeziune socială şi binele comun.
În acest context, Sf. Scaun atrage atenţia asupra necesităţii de a păstra libertatea
religioasă în dimensiunea ei colectivă şi socială. Această dimensiune răspunde la
natura esenţial socială atât a persoanei cât şi a fenomenului religios, în general.
Biserica nu cere transformarea comunităţilor religioase în zone de non-drept, cât
mai ales să fie recunoscute ca spaţii de libertate în virtutea dreptului la libertatea
religioasă, în spirit de respect faţă de justa ordine publică. Această doctrină nu
este rezervată Bisericii Catolice, întrucât criteriile care decurg sunt întemeiate
pe dreptate şi, de aceea, au o rază de aplicaţie generală. În plus, principiul juridic
de autonomie instituţională a comunităţilor religioase este larg recunoscut de acele
state care respectă libertatea religioasă, precum şi de dreptul internaţional. Chiar
Curtea Europeană a Drepturilor Omului l-a enunţat cu regularitate în diverse cazuri
importante. Şi alte instituţii au afirmat acest principiu. Este vorba de OSCE (Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa), dar şi de Comitetul drepturilor omului
din cadrul Naţiunilor Unite, în Documentul Final de la 19 ianuarie 1989 al Conferinţei
de la Viena, sau de Observaţia Generală nr. 22 privind dreptul la libertatea de gândire,
conştiinţă şi religie, de la 30 iulie 1993. E bine să amintim şi să apărăm acest principiu
de autonomie al Bisericii şi al autorităţii civile".
Cum se prezintă
conţinutul acestei Note? Încheie mons. Dominique Mamberti: • La liberté
de l’Eglise … Libertatea Bisericii va fi respectată cu atât mai bine cu cât
va fi bine înţeleasă de autorităţile civile în afara oricărei prejudecăţi. Va fi aşadar
necesar să se explice cum este concepută libertatea Bisericii. Nota difuzată de Reprezentanţa
Permanentă a Sf. Scaun la Consiliul Europei explică sintetic poziţia Bisericii cu
privire la patru principii: deosebirea dintre Biserică şi Comunitatea politică; libertatea
în raport cu statul; libertatea în sânul Bisericii şi respectarea justei ordini publice.
După ilustrarea acestor principii, sunt preluate în notă extrasuri importante despre
libertatea religioasă din declaraţia conciliară "Dignitatis Humanae" şi constituţia
pastorală conciliară "Gaudium et Spes".
(rv – O. Bonnel/AD)
Mai
jos, textul în italiană al Notei despre care se aminteşte în interviu:
Nella
nota della Rappresentanza permanente della Santa Sede presso il Consiglio d'Europa
si sottolinea innanzitutto che “la Chiesa riconosce la distinzione tra la Chiesa e
la comunità politica, ciascuna delle quali ha scopi distinti; la Chiesa non deve essere
confusa in alcun modo con la comunità politica e non è legata ad alcun sistema politico.
La comunità politica deve guardare al bene comune e garantire che, nel mondo, le persone
possano vivere una vita tranquilla e pacifica". La distinzione tra Chiesa e comunità
politica – spiega la nota - si basa sulle parole di Cristo: "Rendete dunque a Cesare
quello che è di Cesare e a Dio quel che è di Dio" (Mt 22, 21). “Nei loro rispettivi
campi, la comunità politica e la Chiesa sono indipendenti l'uno dall'altro e autonomi”.
Tuttavia, “non si possono ignorare l'un l'altro” perché “in vari modi, servono gli
stessi uomini”. Pertanto, svolgeranno questo servizio in maniera ancora più efficace
per il bene di tutti quando “cercheranno ulteriormente tra di loro una sana cooperazione”,
secondo le parole del Concilio Vaticano II (cfr Gaudium et spes, n. 76).
In
secondo luogo, prosegue la nota, “la Chiesa non rivendica privilegi, ma il pieno rispetto
e la tutela della libertà di compiere la sua missione in una società pluralista. Questa
missione e questa libertà, la Chiesa le ha ricevute entrambe da Gesù Cristo e non
dallo Stato. Il potere civile deve sempre rispettare e proteggere la libertà e l'indipendenza
della Chiesa”.
Inoltre, “la Chiesa è consapevole del fatto che alcune religioni
e ideologie possono opprimere la libertà dei loro fedeli”. A questo proposito, “la
Chiesa riconosce il valore fondamentale della libertà umana” e “vede in ogni uomo
una creatura dotata di intelligenza e di libera volontà. La Chiesa vede se stessa
come uno spazio di libertà e prescrive delle norme per garantire il rispetto di questa
libertà. Pertanto, tutti gli atti religiosi, per essere validi, richiedono la libertà
di chi li compie”. “Ogni persona – prosegue la nota - ha il diritto di contestare
il Magistero o le prescrizioni e le norme della Chiesa. In caso di disaccordo, chiunque
può esercitare i ricorsi previsti dal diritto canonico e anche interrompere i rapporti
con la Chiesa. Le relazioni all'interno della Chiesa, tuttavia, sono essenzialmente
spirituali, non spetta allo Stato entrare in questa sfera e risolvere tali controversie”.
Infine,
per la Chiesa, le comunità religiose non sono aree “in cui le leggi dello Stato non
si applicano più. La Chiesa riconosce la legittima competenza dell’autorità e delle
giurisdizioni civili per assicurare il mantenimento dell'ordine pubblico”.