Eminescu şi fascinaţia orizontului catolic

RV 14 ian 2013. În urma deciziei luată de Parlamentul de la Bucureşti în 2010, România sărbătoreşte anual Ziua Naţională a Culturii la 15 ianuarie, ziua naşterii lui Mihai Eminescu, din convingerea că fără moştenirea versului său patrimoniul culturii române ar fi cu totul altfel. Cum ar fi fost? Nu ne este dat să ştim, după e greu de spus în etichete cine era omul Eminescu. Pesimistul incurabil? Primul nihilist mioritic? Dârzul ateu? Probabil. Dar nu numai atât, pentru că în realitate există şi alte faţete din personalitatea poetului naţional care îndreaptă atenţia spre orizonturi mult mai vaste.

De exemplu, simpatia sa faţă de Biserica Catolică. Pentru a evita confuziile, trebuie spus că articolele gazetarului Eminescu abordează prezenţa catolică nu doar în termeni lăudabili. Când crede de cuviinţă să critice, nimic nu-i stă în cale, iar unele polemici pe care le susţine, fac parte şi dintr-o acerbă dialectică politică. Cu toate acestea, sau mai bine zis, toate acestea, dau şi mai mare valoare acelor pasaje în care "admiratorul Blajului" împărtăşeşte cititorilor săi lumina unor valori pe care le-a căutat îndelung.

Semnalăm în cele ce urmează cuvintele scrise de Eminescu la 14 martie 1880 în ziarul 'Timpul' despre contribuţia culturală "extraordinară" a Bisericii Catolice:

"Pusă în faţa unor rase aspre, abia răsărite din locuinţele lor primitive şi abia aruncate asupra civilizaţiunei antice, pe care au călcat-o în picioare şi au nimicit-o, Biserica era singurul punct luminos nu numai pentru cultură în genere, dar chiar pentru libertatea desvoltărei omeneşti.

Într'un timp de aservire generală, într'un timp în care numai naşterea, deci descendenţa din iluştri luptători fizici, dădea un drept la libertate, tot ce nu avea fericirea de a fi ucis o sută de duşmani, oricît era inteligent sau energic, găsea o cale de înaintare în cler. Şi precum spiritul şi caracterul înving totdeauna în lume puterea brutală, tot astfel micul David a învins pînă în fine pe uriaşul Goliat al evului mediu, cu tot întunerecul şi exclusivizmul lui.

Caracteristic şi vrednic a se recunoaşte în favoarea catolicismului e tendinţa de a nu baza creşterea poporului pe idei abstracte, care să convingă capul, ci pe idei redate intuitiv, care să îmblânzească inima, de aceea frumoasele arte au fost cele mai puternice arme ale Bisericei. Arhitectura, muzica, sculptura şi poezia au fost puse în serviciul Bisericei pentru a da în această sferă curată, neatinsă de nici o suflare impură, un adăpost sufletului omenesc, atât de bântuit sau de patimi sau de golul lui propriu, de urît. Aruncat din nevoe în urît, din urît în nevoe, stări imanente naturei noastre şi care nu se pot înlătura prin mîna de creer de care dispunem, arta bisericească, care a cultivat în pictură frumosul în culmea perfecţiei, muzica şi arhitectura în genul sublim, a înălţat prin mijloace lesne de înţeles pentru toţi sufletul omenesc în decurs de sute de ani, peste nivelul vieţii de rînd şi nevoile zilnice. Toate popoarele care posed înaltă civilizaţiune astăzi, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice".

Citatul este luat dintr-un curs ţinut de I. M. Raşcu la Seminarul Catolic din Bucureşti, publicat în 1935, cu titlul "Eminescu şi catolicismul". Sugestive, şi ultimele rânduri ale profesorului Raşcu adresate atunci studenţilor teologi:
"Încheind această expunere, din rîndurile căreia – ne place a crede – Eminescu se desprinde sub o înfăţişare, pînă acum nu destul de cunoscută, ne gândim cât de rodnice ar fi fost atâtea posibilităţi de manifestare a unui talent excepţional, dacă în calea acestui cântăreţ şi cercetător miraculos înzestrat ar fi apărut la vreme un preot binecuvântat de har şi cu profundă înţelegere, care să fi condus paşii, în atâtea rânduri şovăitori, ai poetului doritor de clare înnoiri sufleteşti, către calea revelaţiilor mângîietoare. (...) Acest grai înţelept i-ar fi strecurat în auz şi în simţuri limpezimi de impulsii renăscătoare, căci sufletul poetului era asemeni acelei viori, despre care vorbeşte Maestrul Ruben, în care dorm toate cîntecele, capabile de a fi trezite numai de o mînă măiastră. Însă mîna care să înfiripeze psalmi şi imnuri nu şi-a purtat decît discret şi trecător arcuşul pe cele mai sonore coarde... Din întrezăriri fugare, regretul pentru luminoase posibilităţi se conturează mai viu şi mai dureros".
(rv – AD)