Epifania Domnului. Benedict XVI: căutătorii de Dumnezeu trebuie să pună în preventiv intoleranţa agnosticismului

RV 06 ian 2013. Epifania este manifestarea bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii sale faţă de oameni. În aceste cuvinte poate fi cuprinsă predica papei Benedict XVI la Sfânta Liturghie solemnă prezidată duminică, Epifania Domnului, în bazilica Sfântul Petru. În cadrul celebrării euharistice, papa a consacrat patru episcopi: pe mons. Georg Gänswein, secretarul său particular şi prefect al Casei Pontificale, mons. Vincenzo Zani, secretarul Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, şi pe nunţii apostolici mons. Fortunatus Nwachukwu şi mons. Nicolas H.M.D. Thevenin.

La predică, Papa a îndemnat episcopii să urmeze exemplul magilor sosiţi la Betleem, adevăraţi căutători de Dumnezeu. Vă propunem mai jos predica papei Benedict XVI, pentru a înţelege mai bine slujirea delicată a episcopilor şi datoria de a-i însoţi mereu cu rugăciunea:
• "Dragi fraţi şi surori, Pentru Biserica credincioasă şi rugătoare, Craii de la Răsărit care, sub călăuzirea stelei, au găsit drumul către ieslea de la Betleem, sunt doar începutul unei vaste procesiuni care cuprinde istoria. De aceea, liturgia citeşte Evanghelia despre drumul Magilor, alături de viziunile profetice splendide din (cartea profetului) Isaia (cap.) 60 şi Psalmul 72, care ilustrează prin imagini curajoase pelerinajul popoarelor spre Ierusalim. Asemeni păstorilor care, ca primii oaspeţi ai Copilului nou-născut aşezat în iesle, îi reprezintă pe săracii lui Israel, şi, în general, sufletele simple care lăuntric trăiesc foarte aproape de Isus, la fel şi oamenii veniţi din Orient întruchipează lumea popoarelor, Biserica dintre neamuri – oameni care în decursul tuturor veacurilor au pornit la drum spre Copilul de la Betleem, îl cinstesc în El pe Fiul lui Dumnezeu şi se închină înaintea Lui. Biserica numeşte această sărbătoare "Epifanie" – "apariţie", manifestare a Divinului. Dacă notăm faptul că, încă de la început, oameni de orice origine, de pe orice continent, de orice cultură şi diferite moduri de gândire şi viaţă, au fost şi sunt pe drum către Cristos, putem spune cu adevărat că acest pelerinaj şi această întâlnire cu Dumnezeu sub chip de Prunc este o epifanie a bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii sale faţă de oameni (cfr. Tit 3,4).

Continuând o tradiţie începută de Fericitul papă Ioan Paul al II-lea celebrăm sărbătoarea Epifaniei şi ca zi de consacrare episcopală a patru preoţi care de acum înainte, cu diverse răspunderi, vor colabora la Ministerul Papei pentru unitatea unicei Biserici a lui Isus Cristos în pluralitatea Bisericilor particulare. Legătura dintre această consacrare episcopală şi tema pelerinajului popoarelor către Isus Cristos este evidentă. Episcopul are îndatorirea nu numai de a merge în acest pelerinaj împreună cu ceilalţi, dar de a merge în frunte şi de a arăta drumul. Aş vrea, însă, la această slujbă, să meditez împreună cu voi asupra unei întrebări mai concrete. Pe baza istoriei povestită de (evanghelistul) Matei ne putem face cu siguranţă o anumită idee despre ce fel de oameni trebuie să fi fost cei care, la semnul stelei, au pornit la drum ca să-l afle pe acel Rege care, nu numai pentru Israel, dar şi pentru întreaga omenire, avea să înfiinţeze un nou fel de regalitate. Aşadar, ce fel de oameni erau aceştia? Să ne întrebăm totodată şi dacă, pornind de la ei, în ciuda diferenţelor de timp şi obligaţii, se poate întrevedea ceva despre ce este episcopul şi cum trebuie să-şi îndeplinească îndatorirea.

Oamenii care atunci au pornit spre necunoscut erau, în orice caz, oameni cu inima neliniştită. Oameni captivaţi de căutarea neliniştită a lui Dumnezeu şi a mântuirii lumii. Oameni în aşteptare care nu se mulţumeau cu venitul lor sigur şi de poziţia lor socială probabil respectabilă. Erau în căutarea unei realităţi mai mari. Erau probabil oameni învăţaţi care aveau o mare cunoaştere despre aştri şi probabil dispuneau şi de o formare filosofică. Dar nu voiau doar să ştie multe lucruri. Voiau mai presus de toate esenţialul. Voiau să afle cum reuşeşte unul să fie persoană umană. Şi de aceea voiau să ştie dacă Dumnezeu există, unde şi cum este; dacă el se îngrijeşte de noi şi cum îl putem întâlni; voiau nu numai să afle, voiau să recunoască adevărul despre noi, despre Dumnezeu şi lume. Pelerinajul lor exterior era expresie a faptului că lăuntric erau pe cale, a pelerinajului interior al inimii lor. Erau oameni care îl căutau pe Dumnezeu şi, în cele din urmă, erau pe cale către El. Erau căutători de Dumnezeu.

Dar în acest fel ajungem la întrebarea: cum trebuie să fie un om asupra căruia se impun mâinile pentru consacrarea episcopală în Biserica lui Isus Cristos? Putem spune astfel: trebuie să fie mai presus de toate un om al cărui interes este îndreptat spre Dumnezeu, pentru că numai atunci el se interesează cu adevărat şi de oameni. Am putea spune acest lucru şi invers: un episcop trebuie să fie un om căruia oamenii să-i stea la inimă, unul atins de cele ce se întâmplă (în viaţa) oamenilor. Trebuie să fie un om pentru ceilalţi. Dar poate fi cu adevărat astfel numai dacă este un om cucerit de Dumnezeu. Dacă pentru el neliniştea faţă de Dumnezeu a devenit o nelinişte faţă de creatura sa, omul. Asemeni magilor din Răsărit, nici episcopul nu trebuie să fie unul care-şi face doar meseria şi nu vrea altceva. Nu, el trebuie să fie captivat de neliniştea lui Dumnezeu pentru oameni. Trebuie, pentru a spune astfel, să gândească şi să simtă împreună cu Dumnezeu. Nu numai omul este cel care are în sine neliniştea constitutivă faţă de Dumnezeu, dar această nelinişte este o participare la neliniştea lui Dumnezeu pentru noi. Cum Dumnezeu este neliniştit faţă de noi, El ne urmează pînă la iesle, pînă la cruce. "Căutându-mă te opriseşi istovit, m-ai răscumpărat prin chinul crucii: o asemenea suferinţă să nu fie în zadar!" – se roagă Biserica în (imnul) "Dies irae". Neliniştea omului faţă de Dumnezeu şi, pornind de la aceasta, neliniştea lui Dumnezeu faţă de om, trebuie să nu-l lase în pace pe episcop. Aceasta înţelegem atunci când spunem că episcopul trebuie să fie mai presus de toate un om de credinţă. Pentru că credinţa nu este altceva decât un a fi atinşi lăuntric de Dumnezeu, o stare ce ne orientează pe calea vieţii. Credinţa ne atrage într-o stare în care suntem captivaţi de neliniştea lui Dumnezeu şi face din noi pelerini care lăuntric sunt pe cale către adevăratul Rege al lumii şi spre făgăduinţa sa de dreptate, adevăr şi iubire. În acest pelerinaj, episcopul trebuie să meargă în frunte, trebuie să fie cel care arată oamenilor calea spre credinţă, speranţă şi iubire.

Pelerinajul interior al credinţei spre Dumnezeu se desfăşoară mai ales în rugăciune. Sf. Augustin a spus odată că rugăciunea, în definitiv, nu ar fi altceva decât actualizarea şi radicalizarea dorinţei noastre de Dumnezeu. În locul cuvântului "dorinţă" am putea pune şi cuvântul "nelinişte", pentru a spune că rugăciunea vrea să ne smulgă din falsa noastră comoditate, din închiderea noastră în realităţile materiale şi vizibile pentru a ne transmite neliniştea faţă de Dumnezeu, făcând tocmai în acest fel deschişi şi neliniştiţi unii faţă de ceilalţi. Episcopul, ca pelerin al lui Dumnezeu, trebuie să fie mai ales un om care se roagă. Trebuie să fie într-o permanentă legătură cu Dumnezeu; sufletul său trebuie să fie larg deshis faţă de Dumnezeu. Greutăţile lui şi greutăţile celorlalţi, la fel ca bucuriile lui şi ale celorlalţi, trebuie să le ducă la Dumnezeu, şi astfel, în felul său, să stabilească contactul între Dumnezeu şi lume în comuniune cu Cristos, pentru ca lumina lui Cristos să strălucească în lume.

Să revenim la Magii din Răsărit. Aceştia erau mai ales şi oameni care aveau curaj, curajul şi smerenia credinţei. Era nevoie de curaj pentru a lua semnul stelei ca pe un ordin de plecare, pentru a ieşi spre necunoscut, nesigur, pe căi de a lungul cărora stăteau numeroase pericole la pândă. Ne putem închipui că decizia acestor oameni a trezit batjocură: ironia realiştilor care nu puteau decât să ia în râs nălucirile acestor oameni. Cine pleca pe baza unor promisiuni atât de nesigure, riscând totul, putea să apară numai ridicol. Dar pentru aceşti oameni atinşi lăuntric de Dumnezeu, calea conformă cu indicaţiile divine era mai importantă decât părerea lumii. Căutarea adevărului era pentru ei mai importantă decât luarea în râs a lumii, aparent inteligentă.

Cum să nu ne gândim într-o atare situaţie la îndatorirea unui episcop în timpul nostru? Smerenia credinţei, a unei credinţe care cuprinde credinţa Bisericii din toate timpurile, se va găsi în repetate rânduri în conflict cu inteligenţa dominantă a celor care se ţin de ceea ce este aparent sigur. Cine trăieşte şi vesteşte credinţa Bisericii, în multe aspecte nu este pe linia opiniilor dominante nici în acest timp al nostru. Agnosticismul larg stăpânitor de astăzi îşi are dogmele lui şi este extrem de intolerant cu tot ceea ce-l pune în chestiune şi pune în chestiune criteriile sale. De aceea, curajul de a contrazice orientările dominante este astăzi deosebit de imperios pentru un episcop. El trebuie să fie viteaz. Şi o atare vitejie sau tărie nu constă în a lovi cu violenţă, în agresivitate, ci în a se lăsa lovit şi în a ţine piept la criteriile opiniilor dominante. Curajul de a rămâne ferm alături de adevăr este cerut invevitabil celor pe care Domnul îi trimite ca pe miei în mijlocul lupilor: "Cine se teme de Domnul, nu se teme de nimic", spune Ecleziasticul (Sir 34,16). Teama de Dumnezeu eliberează de frica faţă de oameni, ne face liberi!

În acest context îmi vine în gând un episod de la începuturile creştinismului, pe care sfântul Luca îl povesteşte în Faptele Apostolilor. După discursul lui Gamaliel, care nu sfătuia la violenţă faţă de comunitatea pe cale de a se naşte a celor care credeau în Isus, sinedriul i-a chemat pe apostoli şi a dispus să fie biciuiţi. Apoi le-a interzis să mai vorbească în numele lui Isus şi i-a repus în libertate. Continuă Sf. Luca: "iar ei au plecat din faţa sinedriului bucuroşi pentru că au fost învredniciţi să îndure batjocură pentru numele lui (Isus). Şi în fiecare zi (...) nu încetau să înveţe şi să vestească: Isus este Cristos" (Fap 5,40 ş.u.). Şi succesorii apostolilor trebuie să se aştepte să fie deseori bătuţi, într-o manieră modernă, dacă nu încetează să vestească tare şi pe înţeles Evanghelia lui Isus Cristos. Şi atunci pot fi bucuroşi că au fost învredniciţi să sufere batjocură pentru El. Evident, vrem, asemeni apostolilor, să convingem oamenii, şi în acest sens, să obţinem aprobarea lor. Evident, nu provocăm, ci dimpotrivă, îi îndemnăm pe toţi să intre în bucuria adevărului care arată calea. Aprobarea opiniilor dominante, însă, nu este criteriul la care ne supunem. Criteriul este El însuşi: Domnul. Dacă apărăm cauza lui, vom cuceri, graţie lui Dumnezeu, iar şi iar persoane pentru calea Evangheliei. Dar vom fi inevitabil bătuţi de cei care, prin viaţa lor, sunt în contrast cu Evanghelia, şi atunci putem fi recunoscători că am fost învredniciţi să luăm parte la pătimirea lui Cristos.

Magii au urmărit steaua şi în acest fel au ajuns pînă la Isus, la marea Lumină care luminează pe tot omul care vine în această lume (cfr Ioan 1,9). Ca pelerini ai credinţei, magii au devenit ei înşişi stele care strălucesc pe cerul istoriei şi ne arată drumul. Sfinţii sunt adevărate constelaţii ale lui Dumnezeu, care luminează nopţile acestei lumi şi ne călăuzesc. Sf. Paul, în Scrisoarea către Filipeni, a spus credincioşilor săi că trebuie să strălucească asemeni aştrilor în lume (cfr 2,15).

Dragi prieteni, aceasta ne priveşte şi pe noi. Aceasta vă priveşte şi pe voi care, în acest moment, veţi fi consacraţi episcopi ai Bisericii lui Isus Cristos. Dacă veţi trăi cu Cristos, de El legaţi din nou în sacrament, atunci şi voi veţi deveni înţelepţi. Atunci veţi deveni aştri care merg în fruntea oamenilor şi le arată calea dreaptă a vieţii. În acest moment noi toţi ne rugăm pentru voi pentru ca Domnul să vă copleşească cu lumina credinţei şi a iubirii; pentru ca neliniştea lui Dumnezeu pentru om să vă atingă, pentru ca toţi să simtă apropierea sa şi să primească darul bucuriei sale. Ne rugăm pentru voi, pentru ca Domnul să vă dăruiască curajul şi smerenia credinţei. Să o rugăm pe Maria care l-a arătat Crailor din Răsărit pe noul Rege al lumii (Mt 2,11), pentru ca ea, ca mamă iubitoare, să-l arate pe Isus Cristos şi vouă, să vă ajute să fiţi indicatori ai drumului care duce la El. Amin.

(rv – AD)

Aici, serviciul audio cu Sf. Liturghie şi Binecuvântarea Apostolică de la rugăciunea "Angelus":