Sfârşit de an cu „Miserere” şi „Te Deum”

(RV - 31 decembrie 2012) Prin naşterea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, a început era mântuirii noastre; veşnicia a pătruns în timpul istoriei. În această lumină trăim încheierea anului Domnului 2012, an al erei noastre. La cumpăna anilor, gândurile năvălesc sufletul fiecăruia într-o combinaţie de lumini şi umbre, trezind sentimente de recunoştinţă şi speranţă dar şi de dureri tăinuite sau greu de stăpânit.
După solemnitatea luminoasă a Crăciunului, în contextul căreia am celebrat şi sărbătoarea Sfintei Familii, liturgia ne aduce solemnitatea Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu care coincide cu sfârşitul şi începutul anului solar. La contemplarea misterului divinei maternităţi se uneşte de aceea cântarea de gratitudine pentru anul care apune şi pentru anul nou întrevăzut cu speranţă.

Timpul trece iar scurgerea lui ne face să ne îndreptăm privirea cu adâncă recunoştinţă spre Acela care e veşnic, Stăpânul timpului şi al istoriei. În asemenea clipe îi purtăm în suflet pe toţi cei dragi, de aproape şi de departe.

Recunoştinţă. Întrebat ce gânduri ar dori să exprime într-un asemenea moment, cardinalul italian Ersilio Tonini, ajuns de-acum la o vârstă venerabilă (a venit la viaţă în 1914), bine cunoscut publicului pentru luările sale de poziţie în presă şi la televiziune, a răspuns: „înainte de toate o recunoştinţă neţărmurită familiei căreia îi datorez viaţa fizică, dar mai ales lumea interioară, cu simţămintele ei, acele certitudini şi aspiraţii care m-au călăuzit în umila slujire a lui Dumnezeu.

Când voi apărea înaintea Domnului, îl voi ruga să-mi permită să merg la tatăl meu şi la mama mea. Mi-am pregătit deja micul discurs. Când îi voi vedea le voi spune: ’Trebuie să vă mulţumesc tare mult. Cât erau de adevărate lucrurile pe care mi le-aţi învăţat, cât erau de drepte cele ce-mi spuneaţi, cât erau de frumoase, cât erau de sfinte’. În felul acesta mi-aş exprima gratitudinea, deşi niciodată, nu ne dăm seama îndeajuns ce mare binefacere înseamnă familia. E bine să ne amintim aceasta cel puţin în ultima zi a anului. Dumnezeu a hărăzit familia şi ne-a dat fericirea să o putem avea. Să mulţumim Domnului Dumnezeului nostru!”

Timpul trece. Romano Guardini, (Verona 17 februarie 1885 - München 1 octombrie 1968), preot catolic, teolog şi scriitor italian naturalizat german, povesteşte în jurnalul său un fapt care la prima vedere s-ar părea lipsit de importanţă pentru el, ajuns la bătrâneţe, dar care i-a marcat acel moment al vieţii. Plimbându-se pe aleea unui parc din oraşul München, a fost întrebat de un tânăr în trecere, cât este ora. I-a răspuns imediat. Tânărul voia, fireşte, să ştie momentul zilei, timpul astral, relevat de mişcarea pământului şi poziţia soarelui. Dar acea întrebare l-a făcut pe marele teolog, continuându-şi plimbarea, să se întrebe la ce punct al drumului vieţii se află, să se gândească la ora vieţii sale, la timpul istoric, care îşi are un curs al său, şi să devină mai conştient că pentru el ora era înaintată.

Viaţa în mâini bune. Este de ajuns acest episod pentru ca să ne dăm seama că timpul este o realitate complexă, misterioasă. Există un timp care este propriu doar omului, şi înainte de toate individual, format de arcul ce se întinde de la naştere până la moarte, şi pentru care vechea traducere latină Vulgata a Psalmului 30,6 reprezintă o imagine foarte sugestivă: „În manibus tuis Domine tempora mea”, adică „în mâinile tale Doamne sunt timpurile mele”, text care admite însă şi o altă traducere deoarece cuvântul „tempora”, „timpuri” poate să însemne şi „tâmple”. În acest caz, versetul psalmului s-ar putea traduce astfel: „În mâinile tale, Doamne, sunt tâmplele mele”. Tu ţii tâmplele capului meu în mâinile tale. Pulsaţiile inimii bat ritmul vieţii care este tot timpul în mâinile lui Dumnezeu.

Este bine ca acum la cumpăna anilor să simţim şi să spunem cu toată convingerea: „În mâinile tale, Doamne, sunt tâmplele mele, este viaţa mea!”
Acum când un an se încheie şi altul e gata să înceapă, conştienţi că viaţa este în mâinile lui Dumnezeu, vrem ca trecerea spre noul an să fie sub privirea Domnului, amintindu-ne de îndemnul apostolului Paul: „Orice faceţi, cu cuvântul şi cu fapta, toate să le faceţi în numele Domnului Isus şi prin el să mulţumiţi lui Dumnezeu Tatăl” (Col 3,17).

Gratias agimus. De aceea, mai întâi îi aducem mulţumiri Domnului pentru zilele pe care le-am trăit cu tâmplele în mâinile sale; îi mulţumim pentru bucuriile pe care ni le-a dat; îi mulţumim mai ales pentru că nu a fost nici o clipă în care El să ne fi părăsit; îi mulţumim plini de recunoştinţă pentru că de nenumărate ori a alergat după noi, asemenea păstorului care merge în căutarea oii răzleţe şi rătăcite, prinsă poate între spini şi mărăcini sau căzută în vreo văgăună, şi găsind-o, o scoate cu grijă, o ia pe umeri şi o readuce bucuros la turmă. Cu simţămintele fiului mai mic din parabola Tatălui milostiv spunem fiecare: „Miserere nostri, Domine, miserere nostri!”, „Ai milă de noi, Doamne, ai milă de noi”. „Fie, Doamne, mila ta asupra noastră precum şi noi am nădăjduit în tine”. „Salvum fac populum tuum Domine”, „Mântuieşte, Doamne, pe poporul tău şi binecuvântează moştenirea ta”. Voim să păşim în noul an purtaţi pe umerii Bunului Păstor care ne conduce la Tatăl şi căruia îi cântăm „Te Deum” de mulţumire, acea rugăciune universală ce ne uneşte cu toţi credincioşii care îl binecuvântează pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

Reînsufleţiţi de iubirea pe care Tatăl a turnat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, care ne-a fost dat, spunem în numele Domnului nostru Isus Cristos: „In te Domine speravi”, „În tine, Doamne, am nădăjduit şi nu voi fi ruşinat în veci”.

(RV - A. Lucaci, material omiletic, în reluare, luni 31 decembrie 2012)