Editorialul european Radio Vatican: Ce-i de făcut pentru ca săracii să aibă o viaţă
mai bună?
(RV – 5 decembrie 2012) De ce se trăieşte încă în sărăcie?
Aceasta este întrebarea pe care jurnaliştii de radio, televiziune şi internet din
întreaga Europa au făcut-o să răsune în întreg continentul săptămâna
trecută. Este vorba despre o campanie informativă privind formele de sărăcie vechi
şi noi şi despre ce s-ar putea face pentru a îmbunătăţi viaţa celor care suferă, atât
din ţările bogate cât şi din cele pe cale de dezvoltare. În acest editorial european, Philippa Hitchen, jurnalistă din cadrul programului în limba engleză face o reflecţie asupra contribuţiei specifice a Bisericii:
• “Este vorba de raporturi juste”, aşa mi-a spus un frate franciscan înţelept cu mulţi ani în urmă. „Este vorba de a înţelege care este locul nostru în ecosistemul vieţii, de a înţelege dependenţa noastră, nu doar faţă de Dumnezeu, dar unul faţă de celălalt şi toţi faţă de Creator”.
În ultimii 20 de ani, ideea noastră despre “sărăcie” s-a îndepărtat de conceptul esprimat de Banca Mondială în anii '90, limitat la cei care trăiesc cu “mai puţin de un dolar pe zi”. Azi, aşa cum ne amintesc obiectivele de dezvoltare ale mileniului “Millennium Development Goals”, sărăcia nu se mai evaluează în funcţie de cât câştigă o persoană. Azi se vorbeşte de accesul la educaţie, la asistenţă sanitară, la accesul la apă curată; este vorba de proiecte ambientale, de combaterea ignoranţei, de promovarea drepturilor echitabile între bărbaţi şi femei şi de a face să crească participarea la procesul politic.
2015 ar trebui să marcheze un obiectiv important: înjumătăţirea numărului de persoane care trăiesc în sărăcie în întreaga lume. Dar este un obiectiv care ar trebui de asemenea să garanteze un major acces la noile tehnologii de comunicaţie şi la Internet. Deseori, tocmai lipsa acestuia face ca întregi ţări să rămână într-o situaţie de subdezvoltare şi umilinţă.
Au fost necesare decenii pentru ca instituţiile financiare şi alte instituţii să înţeleagă eroarea modelului “de sus în jos”, sau a modelului “aceleiaşi măsuri pentru toţi” când este vorba de dezvoltare internaţională. În schimb, de multă vreme, Biserica Catolică promovează o doctrină socială bazată pe potenţare, pe interconexiune şi pe o viziune holistică şi comună a demnităţii umane. Şi acesta este lucrul pe care-l fac nenumăraţi bărbaţi şi femei, călugări şi călugăriţe din toată lumea când coordonează şcoli şi spitale, iniţiative şi programe ce ajută atâtea persoane să se ajute pe ele însele în loc să depindă de caritatea occidentală.
Deja în secolul trecut, papii şi alţi reprezentanţi ai Bisericii au dezvoltat principiile dreptăţii sociale în contextul lor istoric: în 1889, în Anglia, cardinalul Henry Manning s-a propus ca mediator în timpul unei faimoase greve a lucrătorilor portuari; enciclica “Rerum Novarum” a papei Leon al XIII-lea a fost publicată doar numai doi ani după aceea.
Timpurile mai recente au văzut publicarea unui document din partea Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace privind datoria internaţională, ce a anticipat o campanie de ştergere a datoriei chemate “Drop the Debt” (“Anularea Datoriei”), pentru a nu vorbi de enciclica “Caritas in Veritate” a papei Benedict al XVI-lea ce lansează o provocare guvernelor, băncilor şi multinaţionalelor pentru înfruntarea cauzelor sărăciei în lumea zilelor noastre.
Atunci, cum de nu este mai bine cunoscută şi răspândită această bogată şi articulată învăţătură privind demnitatea omului şi solidaritatea globală? Cum este posibil ca doctrina socială a Bisericii să fie descrisă ca un “secret ascuns” sau chiar neglijat? Până şi popstarul irlandez Bono, aflat de curând în vizită în Vatican, a dorit să-l încurajeze pe cardinalul Turkson să mărească vizibilitatea Bisericii în campania împotriva sărăciei.
Poate există o tendinţă în Biserică de a menţine un profil prea scăzut, dedicându-se în tăcere muncii sale şi lăsând retorica politicienilor sau popstarurilor? Sau poate că nu avem încredere să lucrăm cu cei care nu împărtăşesc întotdeauna „modul nostru de a acţiona”. De fapt, sunt cei care nu consideră justiţia şi pacea ca parte integrantă a credinţei catolice. În multe seminare şi locuri de formare, cursurile care aprofundează doctrina socială a Bisericii sunt încă „opţionale”.
Există o altă dificultate strict personală: decizia de a lua în serios mesajul Evangheliei înseamnă a ne schimba radical viaţa, raporturile cu alţii şi nu doar cu cei care ne sunt foarte aproape, vecini, prieteni, rude, dar şi cu cei care trăiesc în cealaltă parte a lumii. Înseamnă să ne valorizăm cât mai bine timpul nostru, energia şi banii noştri. Înseamnă să schimbăm modul în care înfruntăm afacerile, politica, lumea financiară. Suntem cu adevărat capabili în acest Advent să urmăm exemplul Sfântului Francisc şi să dăm la o parte egoismul şi ipocrizia noastră? Vom reuşi să dăruim, nu doar în sens economic sau caritativ, ci dăruindu-ne pe noi înşine, punându-ne în slujba altora – exact aşa cum a făcut Dumnezeu cu noi?
Acest lucru că ar fi cu adevărat un dar ce ar face deosebit acest Crăciun.”
Philippa Hitchen
| All the contents on this site are copyrighted ©. |