Consideraţii omiletice la prima Duminică din Advent, anul C: Ridicaţi-vă capetele, mântuirea este aproape

(RV - 1 decembrie 2012) E Ziua Domnului. Cu prima duminică din Advent, perioada de patru săptămâni pentru pregătirea la sărbătoarea Crăciunului, păşim într-un nou an liturgic. Biserica desfăşoară în ciclul sărbătorilor anuale întregul mister al lui Cristos, actualizând pentru fiecare generaţie de oameni tainele răscumpărării. Dorind să ofere din abundenţă credincioşilor hrana cuvântului lui Dumnezeu, ea a dispus ca pe un parcurs trienal să se propună Poporului credincios lectura întregii Sfinte Scripturi.

Anul bisericesc pe care l-am început cuprinde seria de lecturi biblice notată cu litera C. La Liturghiile duminicale ne-a însoţit până acum evanghelistul Marcu, în noul an bisericesc după calendarul roman sau latin suntem acompaniaţi de cel de-al treilea evanghelist, Sf. Luca care este şi autorul cărţii Faptele Apostolilor în care descrie începuturile şi viaţa Bisericii primare pornind de la Rusalii. Stă astfel în faţa noastră un itinerar de trăire a credinţei şi de misiune pentru care suntem recunoscători lui Dumnezeu şi implorăm stăruitori darul Duhului Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul.

Prima parte a anului bisericesc este timpul liturgic al Adventului ce precede sărbătoarea Naşterii Domnului. Cuvântul „Advent” înseamnă „venire”. Este cuvântul latin care traduce termenul grecesc „parousía” cu semnificaţia de „prezenţă” dar şi de „intrare sărbătorească”, cu referire la venirea lui Cristos în slavă.

În lumina revelaţiei divine, distingem cu Sfinţii Părinţi trei veniri ale lui Cristos: venirea istorică în sărăcia trupului pe care o sărbătorim la Crăciun, venirea în slavă la sfârşitul lumii pe care o aşteptăm în speranţă, şi venirea zilnică pe care o invocăm în rugăciunea „Tatăl nostru - vie împărăţia Ta!” Pe aceasta o celebrăm la fiecare sfântă Liturghie atunci când spunem: „Moartea ta o vestim, Doamne şi învierea Ta o mărturisim, până când vei veni”, căci „Ori de câte ori mâncăm din această pâine şi bem din acest potir, moartea ta o vestim, Doamne, în aşteptarea venirii Tale!”. Sunt aclamaţii liturgice rostite de credincioşi la adunarea euharistică după cuvintele prefacerii sau consacrării.

Notăm bine că la Sfânta Liturghie privim în faţă, privim înainte, fixând la orizont ţinta drumului nostru prin istorie, „aşteptând nădejdea fericită şi venirea Domnului nostru Isus Cristos”.

Comemorarea anuală a primei veniri a lui Isus în smerenia cărnii omeneşti este ca şi sudată cu aşteptarea venirii lui Cristos în slavă aşa cum apare din textele liturgice ale primelor trei duminici din Advent.

Învaţă Catehismul Bisericii Catolice: „Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment atât de imens, încât Dumnezeu a vrut să-l pregătească timp de secole. Rituri şi sacrificii, figuri şi simboluri din „Primul Legământ” (Evr 9,15) - pe toate le face convergente spre Cristos; îl vesteşte prin gura profeţilor care se succed în Israel; trezeşte, pe de altă parte, în inima păgânilor, o aşteptare nelămurită a acestei veniri” (n. 522). Şi continuă acelaşi Catehism: „Sărbătorind în fiecare an liturgia Adventului, Biserica actualizează această aşteptare a lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului, credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua Venire” (n. 524).

Dacă prima duminică de Advent deschide poarta unui nou an bisericesc, ne putem întreba dacă ea figurează sfârşitul sau începutul? Se poate spune că este sfârşitul care reprezintă un început. Este sfârşitul care stabileşte exact punctul de plecare. Dar marea întrebare nu este atât „Unde vom sfârşi?” ci „De unde vom începe?”. Considerând atent lucrurile, ne dăm seama că se începe de la sfârşit.

În acest sens, este semnificativ faptul că prima parte a Adventului care inaugurează timpul aşteptării, ne vorbeşte despre sfârşit spre a ne face să înţelegem că ne îndreptăm spre un început.

Aşadar, ţinta noastră este sus, la orizont. Ea ne luminează calea din înălţimi, în timp ce ne întrebăm încotro mergem? Unde voim să ajungem?

„Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu; Dumnezeul meu, mă încred în tine. Să nu fiu dat de ruşine, ca să nu se bucure vrăjmaşii de răul meu. Toţi cei care se încred în tine nu vor fi daţi de ruşine”. Invocaţia cântării de intrare la Liturghia duminicală este luată din Ps 24. Este mărturisirea unui om smerit care se ştie iubit de Dumnezeu; încrederea lui nu şovăie; aşteaptă de la Domnul iertare, sfat şi ajutor, încheind într-un elan de speranţă pe care liturgia Adventului vrea să-l trezească în sufletele tuturor prin rugăciuni stăruitoare. Iar rugăciunea este respiraţia sufletului; nimeni nu o poate delega. Întreruperea ei ar însemna asfixierea sufletului.

Atitudinea de fond a creştinilor în acest timp de har este exprimată la rugăciunea zilei: „Atotputernice Dumnezeule, te rugăm să întăreşti voinţa credincioşilor tăi, pentru ca să întâmpine cu fapte de sfinţenie pe Cristos care vine, şi să se învrednicească a sta la dreapta lui în împărăţia cerurilor”.

Dar să ne apropiem de masa Cuvântului! Aşa cum reiese şi din rugăciunea numită „colecta” întrucât înmănunchează rugile tuturor participanţilor, mântuirea pe care o aşteptăm consistă în întâlnirea cu Domnul care vine. Când? În prima lectură luată din cartea profetului Ieremia momentul întâlnirii este anunţat prin cunoscuta expresie „în zilele acelea”.

Citim în c.33,14-16: „Iată, vor veni zile, spune Domnul, când voi împlini făgăduinţa de fericire pe care am făcut-o casei lui Israel şi casei lui Iuda. În zilele acelea şi în acel timp voi ridica dintre urmaşii lui David o odraslă dreaptă care va judeca şi va face dreptate pe pământ. În zilele acelea Iuda va fi eliberat şi Ierusalimul va trăi în linişte; iată numele care i se va da: "Domnul este dreptatea noastră".

Cuvântul Domnului.

Numele de „oracol” este dat textelor care conţin promisiuni şi uneori ameninţări, făcute de Dumnezeu poporului ales. Dintre aceste oracole, Biblia le privilegiază pe cele mesianice şi pe cele care anunţă „Ziua Domnului”. Oracolele mesianice au ca temă venirea celui mai aşteptat personaj din istoria Israelului: Mesia, Unsul lui Dumnezeu. Aşteptarea sa străbate toată Scriptura făcând din istoria acestui popor un timp de advent şi speranţă. În schimb oracolele care anunţă ziua Domnului au ca temă judecata pe care Dumnezeu o va face asupra lumii şi întregii istorii. Vestirea acelei zile face din toată viaţa omului un drum spre Dumnezeu şi spre adevărata sa împlinire.

Fragmentul biblic propus azi cuprinde ambele oracole. „În zilele acelea şi în acel timp voi ridica dintre urmaşii lui David o odraslă dreaptă care va judeca şi va face dreptate pe pământ”. „Iată, vor veni zile, spune Domnul, când voi împlini făgăduinţa de fericire pe care am făcut-o casei lui Israel şi casei lui Iuda”.

Fireşte, expresiile „în zilele acelea”, „în timpul acela” nu sunt o precizare cronologică a venirii Zilei Domnului ci indică desfăşurarea planului lui Dumnezeu potrivit voinţei sale şi în funcţie de situaţiile în care se afla poporul ales. Divizat şi deportat în exil, acesta primeşte făgăduinţa întoarcerii din captivitate. Însă oracolul depăşeşte situaţia particulară şi se extinde la viaţa omului în general, din toate timpurile şi locurile, scindat şi răvăşit lăuntric de păcat şi departe de Dumnezeu. Domnul îşi va extinde asupra fiecărui om „timpul său” şi „ziua sa” de mântuire.

Odraslă dreaptă este numele pe care tradiţia biblică îl dă lui Mesia, iar acest nume indică felul de a lucra al lui Dumnezeu în alegerile sale ce nu se confundă cu cele ale oamenilor, mereu tentaţi de mania grandorii şi succesului imediat. Vlăstarul care în arborele genealogic este numit odraslă răspunde aşteptărilor de dreptate ce se realizează în taină, în tăcere, sărăcie şi simplitate, aşa cum se petrece în mod exemplar în copilul care se naşte din Fecioara Maria.

Nu este deci timpul de a privi înapoi cu nostalgie. Adventul este timpul înaintării cu speranţă în întâmpinarea Domnului; e timp de rugăciune şi de veghe. Este timpul Bisericii care califică anul liturgic prin aşteptarea cu bucurie a zilei Domnului. Acest mesaj se desprinde şi din pagina plină de imagini apocaliptice referitoare la lucrurile din urmă şi venirea Fiului Omului.

La arătarea Domnului pe norii cerului, până şi puterile cosmice vor recunoaşte strălucirea gloriei sale. Îndemnul lui Isus „Ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus că mântuirea voastră este aproape” este pentru toţi.

Citim în c. 21, 25-28.34-36 al Evangheliei după Sfântul Luca: „În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: "Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele se vor înspăimânta din cauza vuietului mării şi al valurilor. Oamenii vor muri de groază în aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerului se vor clătina. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă mare. Când vor începe să se întâmple acestea, ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus pentru că mântuirea voastră se apropie. Fiţi cu băgare de seamă să nu se îngreuneze inimile voastre din pricina chefurilor, a beţiilor şi a grijilor vieţii acesteia şi să nu vină peste voi ziua aceea fără de veste. Căci ea va veni ca o cursă peste toţi aceia ce locuiesc pe faţa întregului pământ. Vegheaţi aşadar tot timpul şi rugaţi-vă, ca să scăpaţi de toate acestea care vor veni şi să puteţi sta în picioare înaintea Fiului Omului".

Ridicaţi-vă capetele, se apropie mântuirea voastră!
Bineînţeles, nu este vorba aici de urmărirea stelelor şi aştrilor de pe cer, ci de a fi atenţi şi capta semnalele realităţii tainice ce reînnoieşte lumea din interior restabilind împărăţia lui Dumnezeu. E vorba de a sesiza prezenţa odraslei drepte anunţate de profetul Ieremia, care creşte şi se dezvoltă asemenea bobului de grâu aruncat sub brazdă. Odrasla este o speranţă deşi pentru moment nimeni nu se poate bizui pe ea; este firavă, trebuie păzită cu ochii, cu privirea; vlăstarul trebuie ferit de gerul iernii cu căldura inimii, favorizându-i creşterea. Aşa se întâmplă cu împărăţia lui Dumnezeu. Poate odrăsli chiar în deşertul lumii şi pe ruinele siguranţelor omeneşti.

Ridicaţi-vă capetele căci mântuirea voastră este aproape! Într-o lume dezorientată, în căutarea direcţiei şi a sensului, timpul liturgic al Adventului îndeamnă la a privi spre înălţimi. Este o criză salutară, benefică, purificatoare ce dispune minţile şi inimile să se deschidă şi să-l întâmpine pe Cristos, speranţa noastră. Isus a venit, vine şi va veni iar semnele sale concrete sunt evidente acolo şi numai acolo unde omul se întoarce de la căile păcatului pentru a se deschide harului tămăduitor. Sfinţii care flanchează drumul vieţii, sunt indicatoare, sunt semnele venirii lui Cristos: că a venit şi continuă să vină.

Ridicaţi-vă capetele, căci mântuirea este aproape! Însă „Vegheaţi, căci nu ştiţi ceasul când va veni stăpânul casei. Fiţi cu băgare de seamă!”. Şi ştim ce trebuie să facem pentru a putea sta în picioare înaintea Fiului Omului.

Ne spune Sf. Paul în prima Scrisoare către Tesaloniceni. Să-i primim îndemnul şi urarea: „Domnul să facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unul faţă de altul şi faţă de toţi oamenii, precum prisosim şi noi în dragoste faţă de voi. El să vă întărească inimile ca să fiţi fără de prihană în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Cristos împreună cu toţi sfinţii săi. De altfel, fraţilor, voi aţi învăţat de la noi cum trebuie să vă purtaţi ca să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu; şi într-adevăr, faceţi ceea ce aţi învăţat. Vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Isus să faceţi paşi înainte în privinţa aceasta. De altfel ştiţi bine ce învăţături v-am dat din partea Domnului Isus” (c. 3,12-4,2).

Încheiem cu psalmistul: „Arată-mi, Doamne, căile tale, condu-mă pe cărările tale. Povăţuieşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele!”

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 30 noiembrie 1991 şi 26 noiembrie 1994, revăzut sâmbătă,1 decembrie 2012)

Aici serviciul audio: