Consideraţii omiletice la Duminica a XXXIII-a de peste an, B: Credinţa în Dumnezeu
şi aşteptarea vieţii veşnice
(RV - 17 noiembrie 2012) E Ziua Domnului. Fiind „prima zi”, ziua Învierii lui
Cristos aminteşte prima creaţie. Fiind „a opta zi”, urmând după sabat, semnifică noua
creaţie inaugurată o dată cu Învierea lui Cristos” (CBC 2174) din morţi, speranţa
noastră, care se va desăvârşi pentru noi în sărbătoarea Paştelui veşnic. 1.
Venirea Domnului în Liturghie. Luând parte împreună la Jertfa euharistică celebrată
în mod tainic la Sfânta Liturghie creştinii anticipează în timp ziua fără înserare
a vieţii, convinşi că cine i se adresează cu credinţă în rugăciune, Dumnezeu îl priveşte
ca fiu, îl iubeşte şi îl face părtaş la veşnicia sa.
Să intrăm, deci, în rugăciunea
Bisericii. „Sfânt eşti cu adevărat, Doamne, şi pe bună dreptate te laudă toată făptura,
căci prin Fiul tău, Domnul nostru Isus Cristos, şi prin lucrarea Duhului Sfânt, însufleţeşti
şi sfinţeşti întregul univers şi fără încetare aduni poporul tău, pentru ca, de la
răsăritul soarelui până la apus, să se aducă numelui tău jertfă curată”: rosteşte
preotul la Sfânta Liturghie iar după cuvintele consacrării întreaga adunare proclamă
explicit semnificaţia actului liturgic: „Moartea ta o vestim, Doamne şi învierea ta
o mărturisim, până când vei veni”.
Ori de câte ori celebrează Euharistia,
Biserica priveşte înainte aşteptând speranţa fericită şi venirea Domnului nostru Isus
Cristos. Într-adevăr, nu avem o chezăşie mai trainică şi nici un semn mai sigur pentru
această mare speranţă în slava viitoare decât Euharistia, numită de Părinţii Bisericii
şi „leac al nemuririi”.
2. Scurgerea ireversibilă a timpului.Suntem
în penultima duminică din Anul bisericesc potrivit calendarului roman. Duminica viitoare
încununează ciclul anual cu solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului.
La încheierea anului liturgic, textele biblice, vorbind despre „lucrurile din urmă”,
ne fac să percepem aproape sensibil prin imaginii vii, scurgerea ireversibilă a timpului.
„În timpul din urmă va veni mântuirea poporului tău, a tuturor acelora, al căror nume
se va afla scris în cartea lui Dumnezeu”, spune Domnul prin prorocul Daniel, din a
cărui carte este luată prima lectură (Dan 12,1-3). „Isus prin jertfa sa unică,
a condus pentru totdeauna la desăvârşire pe cei care primesc de la el sfinţenia”,
afirmă autorul Scrisorii către Evrei, a cărei lectură se încheie duminica aceasta
(Evr 10,11-14.18). „Fiul omului îi va aduna pe aleşii săi din cele patru vânturi
ale lumii de la marginea pământului până la marginea cerului (Mc 13, 27-28),
citim în Evanghelia după Marcu, de care ne despărţim, după ce ne-a însoţit la Liturghiile
duminicale ale ciclului notat cu litera C. Atmosfera duminicii este de o aşteptare
intensă. Domnul care a venit, vine mereu, şi va veni la sfârşitul timpurilor când
împărăţia promisă va ajunge la plinătatea sa. Crezul creştin, mărturisirea credinţei
noastre în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi în lucrarea lui creatoare, mântuitoare
şi sfinţitoare se încheie proclamând „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce
va veni”.
3. Credinţa în Dumnezeu şi aşteptarea vieţii veşnice.
Aşa spunem cu marele Crez, duminică de duminică la Sfânta Liturghie. Dar, într-adevăr
aşteptăm această înviere? Şi viaţa veşnică? Întrebarea este legitimă, dacă privim
mersul lumii contemporane. Statisticile spun că mulţi creştini, chiar practicanţi,
au părăsit credinţa în viaţa veşnică sau că o consideră ca fiind puţin sigură, şi
că aşteptarea ei are o funcţie practică neînsemnată. S-ar părea că omul modern şi-a
tăiat aripile şi nu mai zboară spre scopul originar. Este ca şi cum i s-ar fi blocat
organul spiritual al transcendenţei. Şi totul depinde de imaginea omului despre Dumnezeu
şi a raportului său cu lumea. Paralizia speranţei în veşnicie este simplu latura opusă
a paraliziei credinţei în Dumnezeul cel veşnic viu şi adevărat. Credinţa în viaţa
veşnică este doar aplicarea la existenţa noastră a credinţei în Dumnezeu. Expresia
„aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni”, nu este o altă cerere de
lucruri de crezut pe lângă credinţa în Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Este
suficient să ne întoarcem şi să ne dăm seama de Dumnezeul cel viu şi de iubirea veşnică
pe care o are faţă de noi.
La prima vedere s-ar părea că privirea asupra vieţii
de dincolo de moarte este total absentă. Dar nu este aşa. Deşi slăbit, sensul vieţii
veşnice este prezent în aspiraţiile profunde ale inimii care este „neliniştită până
când nu se odihneşte în Domnul”.
Să reflectăm bine: Suntem mereu în mers,
mereu pe drum, într-o continuă mişcare. Este firesc să ne oprim pentru a ne întreba:
Încotro? Istoria cunoaşte o desfăşurare în timp; suntem într-un exod continuu. Care
este ţinta, destinaţia? Există un port unde vom coborî ancora vieţii spre a ne statornici
ca să ne bucurăm de împlinirea năzuinţelor celor mai profunde? Căutarea scopului vieţii
a stimulat întotdeauna inteligenţa umană, energiile sale iar aşteptarea a mobilizat
în diferite forme inima omului.
4. Gânduri de pace şi nu de suferinţă.
Textele biblice referitoare la „lucrurile din urmă”, pot trezi în credincioşi gânduri
tulburătoare, confuze, un sens de pesimism şi spaimă obsedantă. O tresărire din amorţeală
este oricum benefică. Şi pericopa evanghelică vorbeşte despre o mare strâmtorare,
despre stele ce cad, despre întunecarea soarelui, despre zdruncinarea puterilor cerului.
Expresiile preluate din profeţi şi stilul vorbirii pot trezi frică şi provoca paralizia
gândirii.
Se impune, de aceea, o precizare preliminară. Ştim bine că în Biblie
Dumnezeu vorbeşte servindu-se de limbajul uman. Se foloseşte de oameni pentru a spune
ceea ce vrea să reveleze. Este ca un dascăl înţelept care îi propune omului o temă.
Fiecare scrie şi o dezvoltă cum poate şi găseşte de cuviinţă. Tema a fost dată. Dumnezeu
este învăţătorul, iar autorii sacri sunt asemenea unor elevi conştiincioşi. Dumnezeu
nu dictează lecţia ci lasă fiecăruia libertatea să se exprime potrivit pregătirii
şi sensibilităţii sale, asistându-l doar să nu se abată de la subiect şi să dezvăluie
fidel voinţa divină. Biblia, deci, nu este o „dictare” ci „o temă” dezvoltată. De
aceea, lecturile biblice propuse la Sfânta Liturghie rămân „veste bună”, chiar dacă
limbajul şi avertismentul lor pot să înfricoşeze.
Perspectivă Liturghiei este
încă de la început una luminoasă, optimistă pentru cei ce trăiesc în lumina credinţei.
Gândurile mele sunt gânduri de pace şi nu de suferinţă; strigaţi către mine şi eu
că voi asculta şi vă voi întoarce din robie de pretutindeni”, spune Domnul prin profetul
Ieremia (Cf Ier 29,11.12.14), în antifonul intrării. Dumnezeu vorbeşte poporului
ales din Vechiul Testament dar şi nouă celor de azi, noul său popor. Şi cu noi Domnul
are gânduri bune, de pace şi mângâiere.
„Strigaţi către mine - ne invită Dumnezeu,
şi eu vă voi asculta, vă voi face liberi de orice robie. De aceea spunem la rugăciunea
zilei: „Dumnezeule atotputernic, ajută-ne să rămânem credincioşi în împlinirea datoriilor
noastre creştineşti, pentru că numai slujindu-te pe tine, izvorul oricărui bine, putem
ajunge la fericirea deplină şi veşnică”. 5. Primul anunţ biblic al învierii morţilor.
Prima lectură vesteşte clar pentru prima oară în Vechiul Testament, adevărul despre
învierea din morţi a tuturor oamenilor, deşi fiecare va avea o soartă diferită, după
judecata pe care Dumnezeu o va face conform conduitei fiecărui om în trăirea vieţii
pământeşti.
Citim în cartea profetului Daniel 12,1-3: Eu, Daniel, am auzit
acest cuvânt din partea Domnului: "În acel timp se va ridica Mihail, căpetenia îngerilor,
cel care ocroteşte pe fiii poporului tău; va fi un timp de strâmtoare cum n-a mai
fost niciodată de când există popoarele şi până în acel timp. Dar în acel timp va
veni mântuirea poporului tău, a tuturor acelora, al căror nume se va afla scris în
cartea lui Dumnezeu. Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi:
unii pentru viaţa veşnică, iar ceilalţi pentru ocara şi ruşinea veşnică. Cei înţelepţi
vor străluci ca firmamentul cerului şi cei care au învăţat mulţimea să umble pe calea
dreptăţii vor străluci ca stelele pentru totdeauna".
Tonul este optimist:
„În acel timp va veni mântuirea poporului tău”. Ma degrabă un scriitor apocaliptic
decât un profet, Daniel se referă în primul rând la instaurarea împărăţiei mesianice,
văzută ca o înviere generală, ca începutul unei existenţe noi, mai aproape de Dumnezeu.
Faza de pregătire a mântuirii se încheie cu o mare judecată. Vizita lui Dumnezeu va
încheia seria altor vizite de importanţă minoră pe care le-a făcut în decursul istoriei
mântuirii. Judecata va avea u caracter purificator; istoria îşi schimba cursul. Cei
chemaţi să ia parte, nu sunt cunoscuţi, dar numele lor sunt scrise în cartea vieţii.
Textul poartă un mesaj de mângâiere şi constituie un strigăt de speranţă pentru izraeliţii
persecutaţi de reprezentanţii regelui Antioh Epifaniu. Autorul anunţă sfârşitul opresiunii
şi aurora unei ere noi, graţie intervenţiei îngerului protector. Până şi morţii vor
fi treziţi la viaţă.
Plecând de la un moment precis din istoria poporului
său, profetul Daniel, inspirat de Dumnezeu, deschide orizontul gândirii îmbrăţişând
soarta finală a întregii omenirii. După încercări şi strâmtorare, Dumnezeu va realiza
planul de mântuire privitor la toţi cei care au primit cuvântul său. Istoria poporului
ales capătă valoare universală pentru toate neamurile.
Credinţa în înviere
s-a afirmat treptat fiind vestită de Isus şi apoi de ucenicii săi. 6.Venirea Fiului
Omului. Pericopa evanghelică de la Sfântul Marcu 12, 24-32 este doar o parte din marele
discurs escatologic în care anunţul despre distrugerea templului de la Ierusalim şi
cel despre lucrurile din urmă se împletesc cu situaţia de prigoană a creştinilor în
care scrie evanghelistul:
Scrie sfântul Marcu 13,24-32: În acel timp, Isus
a spus ucenicilor săi: "În acele zile, după acea mare strâmtorare, soarele se va întuneca
şi luna îşi va pierde strălucirea. Stelele vor cădea de pe cer şi puterile cerului
se vor zdruncina. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu mare putere
şi măreţie. El îi va trimite pe îngerii săi ca să-i adune pe cei aleşi din cele patru
colţuri ale lumii, de la marginea pământului până la marginea cerului. Luaţi
ca învăţătură asemănarea cu smochinul: când ramurile lui devin fragede şi-i dau frunzele,
ştiţi că vara este aproape; la fel şi voi, când veţi vedea acestea, să ştiţi că Fiul
Omului este aproape, la uşă. Vă spun adevărul: nu va trece această generaţie, până
când nu se vor împlini toate acestea. Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele
nu vor trece. Cât priveşte ziua şi ceasul acela, nimeni nu le cunoaşte, nici îngerii
din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.
Isus vorbeşte ucenicilor despre timpurile
din urmă, când Fiul Omului se va întoarce pe nori cu mare putere şi măreţie. El va
trimite pe îngerii să ca să-i adune pe cei aleşi din cel patru colţuri ale lumii,
de la marginea pământului până la marginea cerului. Este venirea pentru judecata universală
de la sfârşitul lumii.
E bine de precizat că vorbind despre sfârşit, sau despre
lucrurile din urmă, putem înţelege cuvântul „sfârşit” ca o împlinire, atingerea unei
ţinte pe care cineva a dorit-o în tot cursul vieţii. Ne referim în primul rând la
atingerea scopului pentru care lumea a fost creată şi nu la discuţia filozofică dacă
lumea este sau nu veşnică, dacă are sau nu un sfârşit.
Intenţia evanghelistului
este aceea de a propune creştinilor persecutaţi, aflaţi în mare strâmtorare, un cuvânt
de mângâiere şi speranţă în victoria definitivă a lui Cristos, atunci când va veni
a doua oară.
Suferinţele şi contradicţiile, binele şi răul, adevărul şi minciuna,
grâul bun şi neghina cresc laolaltă în această lume marcată de o profundă ambiguitate.
Infidelităţile oamenilor, lipsa de recunoştinţă, închiderea minţii şi a inimilor în
prezenţa luminii Cuvântului şi a iubirii nu vor compromite voinţa de mântuire: „Gândurile
mele sunt gânduri de pace şi nu de suferinţă”, spune Domnul. Odată ci prima venire
a lui Isus s-a inaugurat era noastră, era escatologică, timpul prielnic de mântuire.
Forţele împărăţiei sunt operante în mijlocul oamenilor manifestând milostivirea lui
Dumnezeu.
Şi învăţătorul ilustrează fenomenele cosmice răscolitoare ce vor
precede a doua sa venire. „În acele zile, după acea mare strâmtorare, soarele se va
întuneca şi luna îşi va pierde strălucirea. Stelele vor cădea de pe cer şi puterile
cerului se vor zdruncina. Apoi Isus îndeamnă să privim la semnele prevestitoare care
nu sunt gândite ştiinţific ci ca nişte tablouri din natură: „Luaţi ca învăţătură asemănarea
cu smochinul: când ramurile lui devin fragede şi-i dau frunzele, ştiţi că vara este
aproape; la fel şi voi, când veţi vedea acestea, să ştiţi că Fiul Omului este aproape
la uşă”.
Şi Isus mai adaugă: „Vă
spun adevărul: nu va trece această generaţie, până când nu se vor împlini toate acestea.
Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece.
7. Vegheaţi
şi vă rugaţi! Părinţii Bisericii ne avertizează să fim atenţi să nu cădem
într-o falsă alarmă şi repetă insistent că înainte de venirea ultimă şi definitivă
a lui Cristos există venirea sa în viaţa fiecăruia. Şi aceasta trebuie însoţită cu
un discernământ, trebuie să fim atenţi la ce se întâmplă în viaţa de fiecare zi pentru
a înţelege în ce mod Cristos bate la uşa noastră şi prin ce evenimente vrea să ne
elibereze de sclavia păcatului şi să ne aşeze pe un fundament ce nu se prăbuşeşte.
Să nu uităm că venirea Domnului are loc adesea prin momente dificile şi dramatice,
când vedem că dispar sau slăbesc lucruri tari, vedem căzând certitudini şi siguranţe
de neînchipuit. Şi aceasta, pentru că, în iubirea sa, Domnul nu vrea ca noi să ne
amăgim bazându-ne viaţa pe puncte de sprijin care doar în aparenţă sunt stabile.
Şi
încă ceva foarte important: „Cât priveşte ziua şi ceasul acela, nimeni nu-l cunoaşte,
nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl”. De aceea , încheiem cu îndemnul
lui Isus: „Vegheaţi mereu şi rugaţi-vă; ca să vă învredniciţi să staţi drept înaintea
Fiului Omului (Lc 21,36).
(RV - A. Lucaci, material omiletic din
16 noiembrie 1991, 12 noiembrie 1994 revăzut sâmbătă 17 noiembrie 2012).