Cred în viaţa veşnică: rugăciunea pentru cei răposaţi

(RV - 2 noiembrie 2012) Anul Credinţei înseamnă şi întoarcerea la Catehismul Bisericii Catolice cu adevărurile sale fundamentale. Pomenirea credincioşilor răposaţi din luna noiembrie, vizitarea cimitirelor şi popasurile de rugăciune la mormintele celor dragi oferă prilejul de a împrospăta învăţătură despre viaţa veşnică şi rugăciunea pentru cei morţi.
Catehismul Bisericii Catolice dedică numerele 1030-1032 purificării finale sau Purgatoriului. Creştinul care îşi uneşte propria moarte cu aceea a lui Isus vede moartea ca o plecare spre El şi o intrare în viaţa veşnică (CBC 1020). Viziunea creştină asupra morţii este exprimată în mod privilegiat în liturgia Bisericii: Viaţa credincioşilor tăi, Doamne, se schimbă dar nu se pierde şi, după destrămarea nestatornicei locuinţe pământeşti, le este pregătit un lăcaş veşnic în ceruri ( LR, Prefaţa pentru răposaţi, CBC 1012).

Moartea este sfârşitul peregrinării pământeşti a omului, al timpului de har şi de îndurare pe care Dumnezeu i-l oferă pentru a-şi realiza viaţa pământească după planul divin şi pentru a-şi hotărî destinul ultim. Când se va fi sfârşit "unicul drum al vieţii noastre pământeşti (LG 48) "nu ne vom mai întoarce la alte vieţi pământeşti. "E rânduit ca oamenii să moară o singură dată" (Evr 9, 27). Nu există "reîncarnare" după moarte”(CBC 1013).

Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului.

Biserica numeşte Purgator această purificare finală a celor aleşi, care este cu totul deosebită de pedeapsa celor osândiţi. Biserica a formulat învăţătura de credinţă despre Purgator mai ales la Conciliile din Florenţa şi din Trento. Tradiţia Bisericii, făcând referinţă la anumite texte din Scriptură, vorbeşte despre un foc purificator, în care anumite greşeli pot fi iertate în veacul viitor (Sf. Grigore cel Mare, Dialog 4,39).

Această învăţătură se întemeiază şi pe practica rugăciunii pentru cei morţi, despre care vorbeşte deja Sfânta Scriptură: "De aceea (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morţi jertfa de ispăşire, ca să fie dezlegaţi de păcat" (2 Mac 12, 45).

Încă din primele timpuri, Biserica a cinstit amintirea celor morţi şi a oferit sufragii pentru ei, îndeosebi Jertfa euharistică, pentru ca, purificaţi, să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu. Biserica recomandă şi pomana, indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi.

Îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Să le dăm ajutor şi să le facem pomenirea. Dacă fiii lui Iob au fost purificaţi de jertfa tatălui lor, de ce să ne îndoim că ofrandele noastre pentru cei morţi le aduc mângâiere? Să nu şovăim a-i ajuta pe cei care au plecat şi să oferim rugăciunile noastre pentru ei” (Hom in 1Cor 41,5).

Pentru care răposaţi se roagă Biserica? Desigur, înainte de toate Biserica îi pomeneşte pe fiii săi, regeneraţi la viaţa nouă prin Taina Botezului, dar sentimentul de mamă o face să-i amintească pe toţi cei care au plecat din această viaţă. Drept dovadă, la a doua Rugăciune euharistică pentru Sfânta Liturghie preotul spune: „Adu-ţi aminte şi de fraţii noştri care au adormit în speranţa învierii şi de toţi cei care au răposat în milostivirea ta şi primeşte-i să se bucure de lumina feţei tale".

Ne rugăm aşadar pentru cei care au crezut şi nădăjduit în Cristos cel mort şi înviat pentru mântuirea noastră: rude, prieteni, cunoscuţi, binefăcători ştiuţi şi neştiuţi, dar şi pentru cei uitaţi pe care nimeni nu-i pomeneşte, pe cei care nu au primit lumina credinţei sau poate i s-au împotrivit. Biserica îi încredinţează pe toţi milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu.

Pomenirea celor morţi întăreşte credinţa celor voi. A-i pomeni pe proprii răposaţi este ca şi cum am parcurge „un drum marcat de speranţa veşniciei”. Credinţa creştină învaţă că „dincolo de prezent nu se află neantul ci viaţa veşnică. Aceasta îi dă creştinului curajul” de a iubi „intens” pământul şi „construi un viitor”.

Este inutil că mulţi se sforţează să o nege iar mentalitatea dominantă se preocupă să-i înlăture prezenţa compensând-o cu felurite fetişuri: omenirea, „în cea mai mare parte nu s-a resemnat niciodată la a crede” că dincolo de moarte nu este nimic, că „este pur şi simplu neantul”. Cu privirea credinţei şi ascuţimea experienţei, Benedict al XVI-lea, printr-o serie de gânduri face lumină în acel colţ al sufletului la care adesea se preferă a nu se mai gândi: la realitatea morţii, la teama pe care ea o trezeşte, la golul pe care îl sapă în inimă şi la plinătatea mângâierii ce vine de la Dumnezeu. Încercăm, azi într-un anume mod, să ne facem tovarăşi de drum pentru cei care în aceste ore parcurg aleile cimitirelor căutând să le înţelegem sentimentele şi repetatele întrebări „pentru ce?” prea mari, şi înainte de toate chestiunea „de ce moartea provoacă teamă”.

Există deci în noi un simţ de respingere pentru că nu putem accepta ca tot ceea ce este frumos şi mare realizat în timpul unei întregi existenţe, să fie dintr-odată şters, să cadă în abisul neantului. Mai ales simţim că iubirea cheamă şi cere veşnicie, eternitate şi nu putem accepta ca ea să fie distrusă de moarte într-o singură clipă.

Cine se îngrijeşte şi se preocupă de proprii morţi, cu afecţiune şi solicitudine, încearcă să le dea a doua viaţă”. Vizita la un cimitir, privirea la fotografia unei persoane iubite şi dispărute, în timp ce „amintirile se adună” şi se înmulţesc rând pe rând, nu este o situaţie la care poate răspunde vreo ştiinţă. Mormintele, sugera Benedict al XVI-lea în cateheza pe această temă ţinută în noiembrie 2011, deschid o fereastră în suflet mult dincolo de raţional.
Adevărul pe care Biserica îl trăieşte şi îl mărturiseşte celebrând Sfinţii şi pomenindu-i pe cei răposaţi, pe făgaşul luminos al învierii lui Isus, deschide omului „porţiile veşniciei”. Omul are nevoie de veşnicie şi orice altă speranţă pentru el este prea scurtă, prea limitată.

Mergând la cimitire să ne rugăm cu pietate pentru cei răposaţi, „să reînnoim cu curaj şi cu forţă credinţa în viaţa veşnică, mai mult să trăim această mare speranţă şi să o mărturisim lumii”. Dincolo de această viaţă nu este neantul. Şi tocmai credinţa în viaţa veşnică îi dă creştinului curajul de a iubi şi mai intens pământul nostru şi de a lucra la construirea unui viitor dându-i o speranţă adevărată şi sigură.

Aici, serviciul audio:

rv/A. Lucaci