Consideraţii omiletice la Duminica a XXXI-a de peste an, B: De la credinţa într-un singur Dumnezeu la porunca iubirii

(RV - 3 noiembrie 2012) E Ziua Domnului. Îndemnaţi lăuntric de credinţa în Mântuitorul nostru Isus Cristos şi însufleţiţi de Duhul iubirii sale, creştinii îşi încetează munca şi se pregătesc să participe împreună la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie duminicală, ca Popor sfânt al lui Dumnezeu.
Conştiinţa credincioşilor că Dumnezeu este Creatorul nostru, stăpânul timpului şi al istoriei, nu este niciodată mai vie în sufletele noastre decât atunci când intrăm cu toată fiinţa în cântarea de laudă şi mulţumire, de cerere şi mijlocire, pe care Biserica o înalţă la Domnul în numele tuturor făpturilor.
E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui, când la Sfânta Liturghie se actualizează încă o dată pentru generaţia noastră, trecerea de la moartea păcatului la o viaţă cu Cristos în Duhul iubirii sale, Domnul şi de viaţă Dătătorul.

1. Zi de rugăciune. Din experienţa creştină de până acum, fiecare, potrivit vârstei, a putut constata că toate actele de credinţă, de speranţă şi de dragoste se împlinesc în rugăciune, ca expresie a adoraţiei noastre aduse lui Dumnezeu.
De aceea, rugăciunea este o condiţie indispensabilă pentru a putea împlini poruncile lui Dumnezeu prin care cunoaştem voinţa sa şi ni se arată cărarea vieţii şi libertăţii adevărate.
„Nu mă părăsi, Doamne, Dumnezeul meu; nu te îndepărta de mine”, spunem cu Psalmul 37 la începutul Liturghiei de azi. „Vino în ajutorul meu, Doamne, puterea şi mântuirea mea!”
Un om copleşit de povara bolii şi a batjocurilor, un om marcat de pedeapsa lui Dumnezeu îşi înşiră plângerea rugătoare şi monotonă, nesfârşită ca şi suferinţa lui, în faţa lui Dumnezeu, arătându-se vrednic de milă, părăsit, trădat. Dar acest nou Iob nu se revoltă. Ştie că e un păcătos care îşi merită soarta şi suferă în tăcere. Nici un reproş, nici un blestem împotriva duşmanului. O speranţă tainică sălăşluieşte în el.
Liturgia creştină a văzut în acest om al durerilor chipul lui Cristos tăcut în patimile sale (Biblioteca Scripturii, Psalmii, p. 120, ARCB).
„Grăbeşte-te să mă ajuţi, Doamne, puterea mântuirii mele!”

Apoi în credinţa că numai Dumnezeu poate da credincioşilor harul de a-l sluji cum se cuvine, îi cerem la rugăciunea zilei ca tot El să înlăture orice piedică din drumul spre bunurile promise.
Multe sunt obstacolele ce stau în calea comuniunii depline cu Dumnezeu şi cu semenii noştri. Numai ascultarea atentă şi asiduă a Cuvântului lui Dumnezeu, însoţită de rugăciune, ne face să înţelegem şi să trăim în toată dimensiunea ei cea dintâi şi cea mai mare poruncă din lege.

2. Noua evanghelizare. Acesta este mesajul c e se desprinde din lecturile biblice propuse la Liturghia acestei duminici: primatul iubirii asupra oricărei ale cerinţe religioase, a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.

Trebuind să comenteze porunca nouă a iubirii, care predicator nu a cunoscut, cel puţin în gând, ispita că face un lucru inutil, după ce a repetat de nenumărate ori aceleaşi lucruri fără să constate schimbări importante în viaţa comunităţilor parohiale de la oraşe şi sate?

Pe bună dreptate şi într-adevăr inspirat, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea înainte de 1994 vorbea despre necesitatea unei noi evanghelizări, despre relansarea unei propovăduiri sistematice, nouă prin metodă, limbaj şi zel apostolic şi mai ales prin mărturia vieţii. Continua să cheme la o nouă vestire a Evangheliei, în pofida obiecţiilor ridicate de diferiţi ierarhi şi teologi, inclusiv români, spunând „că poporul s-a format creştin, că este creştin din leagăn”.

Dar ideea sa a dăinuit fiind preluată de actualul succesor al lui Petru, Benedict al XVI-lea şi concretizată în adunarea ordinară a Sinodului episcopilor din luna octombrie despre „Noua evanghelizare şi transmiterea credinţei creştine”.

3. Ascultă, Israele. Aceasta comportă în primul rând ascultarea şi învăţarea lucrurilor pe care le ştim. Care creştin nu ştie că imperativul fundamental al ucenicului lui Cristos este iubirea? De câte ori am auzit spunându-se că Isus a rezumat îndatoririle omului în porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, ca ecou imediat la chemarea solemnă din cartea Deuteronomului: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”, astăzi prima lectură 6, 2-6.

O nouă propovăduire a Legii, un compendiu al întregii legi ce servea nu numai pentru catehizare ci şi drept carte de rugăciune şi trăire zilnică, Deuteronomul este a cincia carte a Pentateuhului. Este o carte axată pe trei discursuri ale lui Moise şi pe câteva cuvinte cheie, de cea mai mare importanţă, printre care verbele „a asculta”, „a iubi din toată inima”, „a se teme de Dumnezeu”, „a păzi poruncile”.
Ascultă, Israele, să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima.

Mai întâi „Ascultă!”. Iată verbul credinţei, al obedienţei, al recunoaşterii lui Dumnezeu ca unic şi adevărat, al recunoaşterii singurei atitudini pe care omul trebuie să o aibă faţă de el: iubirea izvorâtă din inimă sinceră, din toată fiinţa, din locul originar al deciziilor în ce priveşte binele şi răul. A iubi pe Dumnezeu din toată inima înseamnă a trăi întreaga existenţă îndreptată spre El, lăsându-ne continuu inspiraţi şi călăuziţi de El.

„În zilele acelea, Moise a spus poporului: "Să te temi de Domnul Dumnezeul tău. În toate zilele vieţii tale, tu, fiul tău şi fiul fiului tău, să păzeşti toate legile şi poruncile pe care ţi le dau eu astăzi, ca astfel să ai o viaţă lungă”.

Notăm că în tradiţia biblică verbul a se teme este sinonim cu a iubi. Este vorba de iubirea ce trezeşte în om o atitudine de respect şi admiraţie faţă de Dumnezeu pentru lucrurile minunate înfăptuite în creaţie, în istoria omenirii, a poporului ales, în eliberarea din sclavia Egiptului, în încheierea legământului, în străbaterea pustiului, în dăruirea ţării făgăduite unui popor pe care l-a eliberat cu braţ puternic.

Fireşte, păzirea poruncilor nu se limitează la „cele zece cuvinte”, la decalog şi se extinde la întregul comportament al omului.
Format la şcoala cuvântului lui Dumnezeu şi martor al lucrărilor sale minunate, omul biblic are conştiinţa că fiecare gest al său este decisiv în relaţia cu Dumnezeu şi cu darurile sale. Însăşi permanenţa în ţara făgăduită este garantată de fidelitatea sa faţă de Dumnezeul legământului, Dumnezeul cel unic şi adevărat, rezistând tentaţiei idolatriei, a închinării la făpturi, la idoli vechi şi noi. Adevărata sclavie a timpurilor noastre pentru care se impune o nouă evanghelizare.

Eforturi de redresare a vieţii creştine, de întoarcere la Domnul s-au făcut mereu în istorie, de unde se naşte şi cerinţa unei reflecţii despre ce este esenţial în legea Domnului.

Tradiţia biblică a Vechiului Testament cunoştea numeroase porunci. Exista o listă de 613 stabilită de cărturari, dintre care 365 - cât zilele unui an - sunt oprelişti sau interdicţii, iar 248, câte sunt mădulare trupului omenesc, potrivit aceleiaşi tradiţii, sunt precepte pozitive.

4. Cea mai importantă poruncă. Înţelegem bine atunci discuţia provocată de un cărturar în legătură cu cea dintâi poruncă din lege, tradiţie în care se înscrie şi pericopa evanghelică de azi luată de la Sfântul Marcu despre porunca dragostei faţă de Dumnezeu şi porunca dragostei faţă de aproapele.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 12,28b-34: În acel timp, un cărturar s-a apropiat de Isus şi l-a întrebat: "Care este cea dintâi dintre toate poruncile?" Isus i-a răspuns: "Cea dintâi este aceasta: "Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn, să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Iar a doua este aceasta: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!". Altă poruncă mai mare decât acestea nu este". Cărturarul i-a zis: "Foarte bine, Învăţătorule. Ai spus adevărul zicând că Dumnezeu este unul, că nu este altul în afară de el şi că a-l iubi din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul şi din toată puterea, şi a iubi pe aproapele ca pe tine însuţi înseamnă mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele". Văzând Isus că a dat un răspuns înţelept, i-a spus: "Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu". Şi nimeni nu mai îndrăznea să-i pună întrebări.

Trebuia să fie a patra controversă, în această serie, în schimb avem un dialog între prieteni. Polemica se calmase întrucâtva. Ne găsim aici în faţa unui dialog ce creează sintonie, acord, stimă, prietenie.

Cărturarul recunoaşte că Isus a răspuns bine, după adevăr. Se pare că stima faţă de Isus creşte chiar în rândul celor care din spirit de solidaritate ar trebui să-l contrazică.

5. Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să ne oprim puţin la dialogul dintre cărturar şi Isus. Cărturarul, cum s-a spus, îi propune o temă destul de discutată în ambientul său. "Care este cea dintâi dintre toate poruncile?" Care este ce mai importantă, sau prima dintre toate, după cum traduc alţii. Răspunsul lui Isus în pericopa după Marcu este bine articulat şi doar la acest evanghelist începe astfel: "Cea dintâi este aceasta: "Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (v. 29). Şi cărturarul încuviinţează: "Foarte bine, Învăţătorule. Ai spus adevărul zicând că Dumnezeu este unul” (12,32).

Această mărturisire de credinţă în unicul Dumnezeu este porunca cea mai importantă, fundamentul, baza tuturor poruncilor, sursa din care provine porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, strâns unite între ele încât, deşi fiind două, în realitate trebuie să se spună: „Altă poruncă mai mare decât acestea nu este"(12,31b).
A înţeles bine Sfântul Beda Venerabilul care explică: „Prima şi cea mai mare dintre toate poruncile este cunoaşterea şi mărturisirea unităţii lui Dumnezeu unită cu săvârşirea faptelor bune. Iar fapta bună se face iubind pe Dumnezeu şi pe aproapele”.

Oricum, textul pericopei evanghelice nu se mărgineşte la a spune „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău...Să iubeşti pe aproapele tău…”, dar spune şi cum trebuie să iubim: „pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta"… "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!".

6. Din mărturisirea unicităţii lui Dumnezeu, porunca iubirii. Cum s-a spus, amândouă poruncile trebuie să izvorască dintr-un unic şi identic act de credinţă şi de aceea nu pot fi trăite separat; din contra, a doua este criteriul vizibil pentru cea dintâi. În fapt, dacă Dumnezeu este „unic”, noi toţi creaţi după chipul său suntem fraţi. Cine îl iubeşte pe Tatăl nu poate să nu-i iubească pe fraţi.
După aceste consideraţii şi noi ne găsim în acord cu acel cărturar simţind nevoia de a-i spune cu el lui Isus că practicarea acestor două porunci „înseamnă mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele" (12, 33).

Într-adevăr numai atunci putem afirma că ştim un lucru, când îl traducem în faptă, când acest lucru determină în noi un mod de a fi şi de a ne comporta.

În consecinţă, toţi, începând de la predicatori, trebuie să ne adresăm frecvent Învăţătorului Isus, cu întrebarea cărturarului, deşi cunoaştem anticipat răspunsul: „Care este cea dintâi poruncă din legea creştină” şi nu atât din „legea strămoşească” tălmăcită rând pe rând de fariseii timpului. Vom ajunge la concluzia că lumea nouă pe care o descoperim este lumea veche, bine cunoscută, dar căreia îi lipsesc cei câţiva paşi, pe care îi mai avea de făcut cărturarul din Evanghelia de azi şi căruia Isus i-a spus: "Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu".

7. Înrădăcinaţi în iubirea lui Cristos. Şi încă o lămurire. Ştim bine că iubirea nu se poate comanda şi că nu este de-ajuns să vrei pentru a iubi.
După ce ne-a dat poruncile revelate prin Moise poporului lui Israel, Dumnezeu, dăruindu-ni-l pe Cristos, ne-a dat totul. Singur Cristos prin moartea şi învierea sa ne înrădăcinează în această iubire divină mereu învingătoare. Căci Isus, spune autorul Scrisorii către Evrei 7,23-28, azi lectura a doua, ne-a introdus în iubire: „oferindu-se pe sine o singură dată pentru totdeauna”, el a luat asupra sa toate slăbiciunile, toată neputinţa noastră şi prin învierea sa, ne împărtăşeşte forţa iubirii sale.

De aceea, încheiem cu profesiunea din Psalmul 17, cântat după prima lectură: „Te iubesc, Doamne, tăria mea! Doamne, tu eşti stânca mea, cetatea mea şi eliberatorul meu” şi cu invocaţia: „Ajută-mă, Doamne, să te iubesc din toată inima!

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 29/30 octombrie 1994, adăugit şi structurat sâmbătă 3 noiembrie 2012).

Aici, serviciul audio: