Consideraţii omiletice la solemnitatea Tuturor Sfinţilor: Toţi chemaţi la sfinţenie
urmând calea Fericirilor evanghelice
(RV - 31 octombrie 2012) E sărbătoare. „Binecuvântat să fie Dumnezeu în Sfinţii
săi!” La 1 noiembrie Biserica catolică de rit roman sau latin sărbătoreşte încă din
secolul al IX-lea solemnitatea Tuturor Sfinţilor. Aceeaşi sărbătoare se află şi în
calendarul Bisericilor orientale de rit bizantin, greco-catolică şi ortodoxă, fiind
însă fixată în prima duminică de după Rusalii. 1. Semnificaţia sărbătorii.
În liturgia romană semnificaţia sărbătorii este exprimată mai întâi la rugăciunea
zilei: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat Bisericii tale bucuria de
a celebra într-o singură sărbătoare meritele şi slava tuturor sfinţilor; te rugăm,
prin mijlocirea tuturor fraţilor noştri din cer să ne măreşti speranţa şi să reverşi
asupra noastră îndurarea ta. Într-o singură sărbătoare pomenim şi cinstim
împreună cu sfinţii canonizaţi, toţi drepţii din toate timpurile, din toate naţiunile
şi rasele, popoarele şi limbile pământului, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii.
Însemnătatea
sărbătorii este exprimată motivat în prefaţa Liturghiei euharistice, proprie solemnităţii: Cu
adevărat vrednic şi drept este să-i aducem mulţumiri, pururi şi pretutindeni, lui
Dumnezeu, cel sfânt, atotputernic şi veşnic. Pentru ce? Iată
raţiunea: Astăzi ne dai bucuria de a privi cetatea din ceruri, Ierusalimul cel
sfânt, care este mama noastră, unde fraţii şi surorile noastre, deja adunaţi împreună,
cântă şi preamăresc numele tău sfânt. Noi cei care călătorim pe pământ ne grăbim spre
patria cerească, bucurându-ne de soarta fericită a acestor copii ai Bisericii pe
care ni i-ai dat ca prieteni şi modele de viaţă.
2. Împărtăşirea
Sfinţilor în procesiune. Aşadar, tabloul grandios al comuniunii sfinţilor:
„Până când Domnul va veni în mărirea sa şi toţi îngerii împreună cu El, şi moartea
fiind nimicită, toate îi vor fi supuse, unii dintre ucenicii Lui sunt călători pe
pământ, în vreme ce alţii, trecuţi din această viaţă, se află în purificare, iar alţii
sunt în glorie, contemplând limpede pe Dumnezeu însuşi, Unul Întreit, aşa cum este”.
Astfel descrie comuniunea dintre Biserica din cer, cea suferitoare şi cea călătoare
pe pământ constituţia conciliară despre Biserică Lumen Gentium la numărul 49: imaginea
unei lungi procesiuni în spaţiu şi timp.
3. Chemarea universală la
sfinţenie.Noi cei de pe pământ suntem invitaţi să privim astăzi cetatea
din ceruri unde sunt fraţii şi surorile noastre, ajunşi la capătul celălalt al drumului,
acolo unde ne grăbim să ajungem şi noi stimulaţi de prietenia şi exemplul lor. „Tu
singur eşti sfânt - cântă Biserica în marea doxologie adresându-se lui Cristos. „Tu
singur eşti sfânt” - cântă şi preamăresc pe Dumnezeu toţi sfinţii şi îngerii din cer,
amintindu-ne chemarea universală la sfinţenie: „că toţi membrii Bisericii, fie că
fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriţi de ea, sunt chemaţi la sfinţenie, după
cuvântul Apostolului: „Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră” (1Tes
4,3; Ef 1,4). Da, Doamne, Tu singur eşti sfânt!
Ştim însă că divinul Învăţător
şi exemplul oricărei desăvârşiri, Domnul Isus, a propovăduit tuturor ucenicilor, de
orice condiţie, sfinţenia vieţii al cărui autor şi înfăptuitor este El însuşi prin
Duhul sfinţitor: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit”.
De fapt, tuturor discipolilor le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i îndemne dinlăuntrul
lor să-l iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi
din toate puterile, şi să se iubească unii pe alţii aşa cum Cristos i-a iubit pe ei.
Deci, toţi suntem chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii.
4.
Zbor la cote înalte. Este important să reflectăm asupra menirii noastre în viaţă
lăsând la o parte tot ceea ce zădărniceşte trăirea pe pământ. Scriitorul francez
Antoine Jean Baptiste Marie Roger de Saint-Exupéry (1900-1944), autorul celebrei
cărţi „Micul prinţ”, descrie printr-o parabolă fenomenul misterios, instantaneu şi
invadator, al trezirii omului la realitatea superioară a vieţii şi al perceperii menirii
sale. Notează cu spirit de observaţie şi trece repede la aplicaţii pe planul vieţii
umane.
Toamna, în perioada emigrării raţelor şi gâştelor sălbatice, deasupra
locurilor traversate de ele, se verifică un fenomen ciudat, de nelinişte şi de agitaţie.
Păsările domestice, ca şi magnetizate de zborul triunghiular, maiestos, schiţează
cu stângăcie o tentativă neîndemânatică de decolare ce sfârşeşte repede într-o aterizare
anevoioasă şi bizară.
Semnalul de chemare plecat din înălţimi, acea rechemare
autentică ajunge la păsările din curţile caselor ca o lovitură, ca un şoc ce acţionează
asupra instinctului de demult, atât cât a mai rămas, şi ele pentru o clipă se transformă
în păsări migratoare.
În căpşorul tare, deprins de multă vreme cu priveliştea
lacurilor şi bălţilor stătute şi bogate în viermi, se redeşteaptă ceva din întinderile
continentale, din geografia mărilor şi a vânturilor fără obstacole. Însă pentru scurt
timp, deoarece repede se îndreaptă legănându-se ca şi mai înainte spre coteţul împrejmuit,
pătrunse de o pasiune nedesluşită de nedumerire.
Aşa se întâmplă cu oamenii
care copleşiţi de evidenţa misterioasă a chemării creştine descoperă într-o clipă
zădărnicia unor preocupări de contabil cât şi bucuria vieţii trăite la cote mai înalte.
Semnalul
înălţimilor sau al adâncurilor, deşteptător de conştiinţe ajunge fără îndoială la
toţi oamenii şi rămâne sclipitor atâta vreme cât nu este înăbuşit. Aterizarea precipitată
în curtea mărginită de garduri şi ziduri promiţătoare de siguranţă imediată şi apărare
nu elimină în întregime elanul de a zbura spre înălţimi în ciuda vânturilor contrare.
În mintea fiecărui om rămân întipărite imagini solare, cosmice, aşa cum în inima sa
sălăşluiesc năzuinţe nepotolite către infinit. Până aici parabola cu valoare sugestivă
a scriitorului francez.
5. La orizontul vieţii, mulţimea sfinţilor.Lectura ce urmează din cartea Apocalipsului Sfântului Ioan capitolul 7 propusă
în sărbătoarea tuturor sfinţilor este ca un zbor impunător menit să mişte ceva în
adâncul inimilor, acolo unde este ascuns ceea ce e mai bun şi nobil în fiecare dintre
noi. Ea prezintă triumful acelora care au trecut din această viaţă prin marea strâmtorare,
dând strălucire veşmintelor prin sângele Mielului. Citire din Apocalipsul Sfântului
Ioan 7,2-4.9-14:Eu, Ioan, am văzut un înger înălţându-se de la răsărit; avea
pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu un glas puternic la cei patru îngeri
cărora le-a fost dat să dăuneze pământului şi mării: "Nu dăunaţi pământului şi nici
mării, şi nici arborilor, până când nu vom însemna cu pecetea frunţile slujitorilor
Dumnezeului nostru". Apoi am auzit spunându-se numărul celor însemnaţi: o sută patruzeci
şi patru de mii, din toate triburile fiilor lui Israel. După aceea am văzut o mulţime
imensă, pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile şi rasele, popoarele
şi limbile. Ei stăteau în faţa tronului şi în faţa Mielului, îmbrăcaţi în veşminte
albe şi cu ramuri de palmier în mână şi strigau cu glas puternic: "Mântuirea ne este
dată de Dumnezeul nostru, care stă pe tron, şi de către Miel". Atunci toţi îngerii,
care stăteau în jurul tronului, în jurul bătrânilor şi al celor patru fiinţe, au căzut
cu faţa la pământ şi i s-au închinat lui Dumnezeu, zicând: "Amin! Laudă, slavă, înţelepciune
şi mulţumire, cinste, putere şi tărie Dumnezeului nostru, în vecii vecilor. Amin!"
Unul dintre bătrâni a luat cuvântul şi m-a întrebat: "Cine sunt aceştia, care poartă
haine albe, şi de unde vin?" I-am răspuns: "Domnul meu, tu ştii!" El mi-a zis: "Aceştia
vin din strâmtorarea cea mare; ei şi-au spălat veşmintele, le-au curăţat în sângele
Mielului".
Sărbătoarea tuturor sfinţilor, spre a fi adevărată, trebuie
să mişte simţămintele: gratitudinea şi remuşcarea, admiraţia şi neliniştea, avântul
sfânt şi nostalgia, bucuria păcii şi senzaţia dezorientării.
6. Provocaţi
de pilda sfinţilor. Când sfinţii apar la orizontul vieţii cuiva, devin
provocatori: reproşează ocaziile pierdute de a ne sfinţi şi stimulează buna folosire
a celor viitoare: „dacă atâţia şi atâtea au putut, eu, de ce nu!” - îşi zicea încurajându-se
Sfântul Augustin.
Să nu uităm că Apocalipsul este o carte de consolare, de
mângâiere, scrisă în timp de prigoană spre încurajarea creştinilor, când faptul de
a fi creştin însemna un risc şi o compromitere.
Provocări ne vin şi din lectura
a doua, un fragment din prima scrisoare a Sfântului Ioan, care atrage atenţia asupra
aspectului esenţial al sfinţeniei: invită la a considera cu atenţie cât de mare este
iubirea pe care ne-a dovedit-o nouă Dumnezeu Tatăl făcându-ne fii întru Fiul său Isus
Cristos. Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 3,1-3:Preaiubiţilor,
vedeţi cât de mare este iubirea pe care ne-a dovedit-o nouă Tatăl. El a voit să ne
numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. De aceea nu ne cunoaşte lumea, fiindcă nu l-a
cunoscut nici pe Dumnezeu. Preaiubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom
fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta Fiul lui Dumnezeu vom fi
asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este. Cine are speranţă în el devine
curat precum el este curat.
În diferitele stări de viaţă şi în feluritele
ocupaţii, o singură sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Duhul lui
Dumnezeu, ascultând de glasul Tatălui şi adorându-l în spirit şi adevăr, îl urmează
pe Cristos cel sărac şi umil cu Crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtaşi
şi la mărirea lui.
7. Sfinţii, indicatoare de drum. Iubirea face
sfinţi. Obstacolul cel mai mare stă în faptul că mulţi îşi imaginează sfinţenia ca
presupunând fenomene excepţionale. Problema adevărată consistă în aceea că nu ştim
ce vom fi, şi mai mult încă, nu suntem conştienţi nici de ceea ce suntem. Apostolul
Ioan este simplu în exprimare: ne numim şi suntem fii ai lui Dumnezeu, deşi nu s-a
revelat încă ceea ce vom fi.
Fiecare creştin este aşadar „prinţ şi cerşetor”,
adică un om în rugăciune, nobil, cu ochii spre înălţimi.
Întrebat de preot
la învăţarea catehismului ce se ţinea într-o biserică în stil gotic, cine sunt sfinţii,
un copil a răspuns cu naivitatea caracteristică vârstei, că sunt cei de pe vitraliile
ferestrelor artistic colorate. Avea dreptate, oarecum, deoarece sfinţii din toate
timpurile sunt aceia care se lasă pătrunşi de lumina harului divin, la fel ca vitraliile
de razele soarelui.
Sunt singurii care oferă indicaţii precise demne de luat
în seamă în privinţa drumului spre Dumnezeu. Sunt singurii care răspund adevăratelor
aşteptări ale omului. Sunt adevăraţii interpreţi ai Cuvântului lui Dumnezeu.
8.
Programul fericirilor evanghelice. Au luat în serios programul fericirilor anunţat
de Isus la începutul predicii de pe munte. Într-adevăr, au acceptat marea provocare.
Au făcut investiţii pe termen lung, fără să vadă, bizuindu-se pe cuvântul Mântuitorului,
în timp ce alţii urmăreau rezultate imediate.
Dar să ne apropiem de muntele
fericirilor şi să ascultăm Evanghelia zilei luată de la Sfântul Matei. Isus, asemenea
lui Moise la muntele Sinai, proclamă noua lege.
Citire din Evanghelia
Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 5,1-12a : În acel timp,
Isus, văzând mulţimile s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de
el ucenicii lui. Atunci, luând cuvântul, a început să-i înveţe: "Fericiţi cei săraci
cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei blânzi, căci ei vor moşteni
pământul. Fericiţi cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi. Fericiţi cei flămânzi şi
însetaţi de dreptate, căci ei se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, căci ei vor afla
milă. Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii
de pace, căci ei se vor chema fiii lui Dumnezeu. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate,
căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi când vă vor batjocori, vă vor
prigoni şi, minţind, vor spune tot ce-i rău împotriva voastră din pricina mea. Bucuraţi-vă
şi veseliţi-vă căci mare va fi în ceruri răsplata voastră.
Iată secretul
fericirii lui Dumnezeu. Bărbaţi şi femei, tineri şi copii, mulţimi de pretutindeni
s-au lăsat cuceriţi şi continuă să urmeze cu pasiune chemarea la sfinţenie, care este
o chemare la bucurie şi fericire împreună cu Cristos, calea, adevărul şi viaţa. Se
ajunge la sfinţenia evanghelică ţinând mereu privirea inimii fixată pe portretul Învăţătorului;
urmându-l pe Cristos cel sărac, blând, îndurerat şi mâhnit, flămând şi însetat
de dreptate, milostiv, cast şi curat cu inima, făcător de pace, prigonit pentru dreptate.
În
sărbătoarea umanităţii salvate prin sângele mielului Cristos, trebuie, desigur, să
schimbăm ceva din obiceiurile de la curtea noastră domestică.
Câte zboruri
de păsări migratoare trebuie să mai brăzdeze cerul de toamnă, peste cercul îngust
al unei vieţi fără destinaţie, spre a deveni mai conştienţi că Dumnezeu ne aşteaptă
în patria sfinţilor!
(Radio Vatican, - A. Lucaci, material omiletic
din 31 octombrie 1992, revăzut în 2010 şi pe 31 octombrie 2011, structurat miercuri
31 octombrie 2012)