Consideraţii omiletice la Duminica a XXVII-a din Timpul de peste an, B: Familia şi
reîntoarcerea la „Bereshít - Început”
(RV - 6 octombrie 2012) E Ziua Domnului. Afirmă Catehismul Bisericii Catolice
de la publicarea căruia se împlinesc 20 de ani. După cum Dumnezeu „s-a odihnit în
ziua a şaptea după toată lucrarea pe care o făcuse” (Gen 2,2), viaţa umană
este ritmată de muncă şi odihnă. Instituţia Zilei Domnului oferă tuturor posibilitatea
de a se bucura de un timp de odihnă şi răgaz suficient ca să-şi cultive viaţa familială,
culturală, socială şi religioasă…Este un timp favorabil reflecţiei, tăcerii, studiului
şi meditaţiei, care favorizează creşterea vieţii lăuntrice şi creştine.
1.
Dies dominica - duminica. Prin tradiţie, duminica este consacrată de pietatea
creştină faptelor bune şi slujirii smerite a bolnavilor, infirmilor, bătrânilor. Fiind
„prima zi”, ziua Învierii lui Cristos aminteşte prima creaţie. Fiind „a opta zi”,
urmând după sabat, semnifică noua creaţie inaugurată o dată cu Învierea lui Cristos.
Ea a devenit pentru creştini prima dintre toate zilele, prima dintre toate sărbătorile,
ziua Domnului (He kyriakè heméra, dies dominica), „duminica”.
De
aceea „Duminica, în care, în numele tradiţiei apostolice, este celebrat Misterul pascal,
trebuie respectată în Biserica întreagă ca principala zi de sărbătoare de poruncă”...„Este
ziua pe care a făcut-o Domnul. Să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa!” (n. 2174-
2184 ).
2. Adevăr de crezut.„Toate se află
sub stăpânirea ta, Doamne, şi nimeni nu se poate împotrivi voinţei tale…Căci
tu ai făcut cerul şi pământul şi toate câte sunt cuprinse în ele; tu eşti stăpânul
universului”. Cântarea de intrare la Sfânta Liturghie este luată din cartea
Esterei. Evreul Mardoheu şi apoi fiica sa adoptivă Estera exprimă în rugăciune convingerea
că nimeni şi nimic nu se poate împotrivi voinţei lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi
al pământului. Cu toate acestea, dacă nimic în natură nu se mişcă fără voia Domnului:
nici firul de iarbă, nici frunza pădurii, nici norul pe cer, nici pasărea în zăduh,
nici viermele de sub pământ, singur omul poate alege între bine şi rău, se poate împotrivi
voinţei divine. Poate fi drept şi păcătos. Va avea pentru aceasta răsplata sa, după
cum a ales ceea ce Dumnezeu vrea sau ceea ce nu vrea. Adevăr de crezut. Deci,
să luăm aminte!
3. Răspuns peste cerinţe şi merite. La rugăciunea
zilei, se afirmă că „Dumnezeu, izvorul oricărui bine, în iubirea sa nesfârşită
dăruieşte celor care îl imploră, mai mult decât merită şi doresc...” Este
convingerea şi credinţa Bisericii: Dumnezeu nu acordă niciodată mai puţin ci mai mult
decât îi cer fiii în rugăciune.
Şi continuă rugăciunea zilei: Revarsă mila
ta asupra noastră, eliberează-ne conştiinţa de tot ceea ce o nelinişteşte şi dăruieşte-ne
ceea ce noi nu îndrăznim să-ţi cerem în rugăciunile noastre.
4. Semnele
timpului.Însufleţită de credinţă şi călăuzită de Duhul Domnului care umple
pământul, Biserica, Poporul lui Dumnezeu, se străduieşte ca, în evenimentele, în exigenţele
şi în aspiraţiile la care participă împreună cu ceilalţi oameni, generaţie după generaţie,
să discearnă care sunt adevăratele semne ale prezenţei sau ale planului lui Dumnezeu.
Într-adevăr
credinţa aruncă asupra tuturor lucrurilor o lumină nouă şi dezvăluie gândul dumnezeiesc
asupra vocaţiei integrale a omului, orientându-i treptat mintea spre soluţii concrete
pe deplin umane.
Zi de zi, duminică de duminică, ne străduim să chibzuim în
această lumină valorile cel mai preţuite astăzi şi să le referim la izvorul lor divin.
Asemenea valori, în măsura în care fac parte din zestrea proprie omului, care este
un dar al lui Dumnezeu, sunt foarte bune, deşi nu rareori, datorită coruperii inimii
omeneşti, ele sunt deviate de la rostul lor iniţial, şi, în consecinţă, au nevoie
de purificare.
Meditând Scripturile sacre vedem că legământul nupţial dintre
Dumnezeu şi poporul lui Israel a pregătit noul şi veşnicul legământ prin care Fiul
lui Dumnezeu, întrupându-se şi dăruindu-şi viaţa pentru ea, s-a unit într-un fel cu
întreaga omenire răscumpărată de el, pregătind astfel nunta Mielului.
Lecturile
biblice propuse la Liturghia acestei duminici se concentrează asupra legământului
de căsătorie, prin care un bărbat şi o femeie formează împreună o comunitate de viaţă
şi de iubire, rânduită prin însăşi natura sa spre binele soţilor şi pentru naşterea
şi educarea copiilor.
Este o abordare importantă binevenită, mai ales într-o
civilizaţie caracterizată de relativism, individualism, când fiecare îşi este lege
pentru sine în funcţie de circumstanţe, fără voinţa de a-şi angaja viţa pe termen
lung. Libertinajul fără frâu şi egoist ameninţă să distrugă căsătoria şi familia.
5.
Sacramentul primordial al umanităţii. Sfânta Scriptură se deschide, cum
bine ştim, cu episodul creării omului, a bărbatului şi a femeii, după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu, şi se încheie cu viziunea nunţii Mielului. De la un capăt la altul,
Scriptura vorbeşte despre „taina” căsătoriei, despre întemeierea ei de către Dumnezeu,
despre sensul pe care i l-a dat, despre originea şi scopul ei, despre diferitele realizări
pe parcursul istoriei mântuirii, despre obstaculele provenind din păcat şi despre
reînnoirea ei în Domnul Isus, în noul Legământ dintre Cristos şi Biserică.
Introducând
tema de fond a acestei duminici, prima lectură luată din cartea Facerii c.2, propune
povestirea creării femeii din coasta bărbatului. Povestirea în genul literar al reflecţiei
sapienţiale, vehiculată de tradiţia biblică jahvistă de aproape trei mii de ani, prezintă
planul primordial, originar al lui Dumnezeu Creator, plan ce se poate desprinde din
însăşi structura psihică şi fizică precum şi a reciprocităţii interpersonale bărbat-femeie.
6.
Căsătoria în învăţătura Conciliului Vatican II. Comunitatea intimă de viaţă de
iubire conjugală a fost întemeiată de Creator şi înzestrată de el cu legi proprii:
afirmă Conciliul Vatican II de la începutul căruia marcăm în aceste zile 50 de ani.
Dumnezeu însuşi este autorul căsătoriei iar vocaţia la căsătorie este înscrisă în
însăşi natura bărbatului şi a femeii, aşa cum au ieşit din mâinile Creatorului.
Dumnezeu,
care l-a creat pe om din iubire, l-a chemat la iubire, aceasta fiind vocaţia fundamentală
şi înnăscută a oricărei fiinţe umane. Dumnezeu care prin definiţie este iubire,, l-a
creat pe om, bărbat şi femeie iar iubirea lor reciprocă este o imagine a iubirii absolute
şi nestrămutate cu care Dumnezeu îl iubeşte pe om. Este bună, foarte bună în ochii
Creatorului. Iar această iubire pe care Dumnezeu o binecuvântează e menită să fie
rodnică şi să se împlinească în lucrarea comună de păstrare a creaţiei, a perpetuării
omului pe pământ: Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: „Fiţi rodnici, înmulţiţi-vă,
umpleţi pământul şi supuneţi-l” (Gen 2.28).
Faptul că bărbatul şi femeia
sunt creaţi unul pentru altul este afirmat de Sfânta Scriptură. Femeia, carne din
carnea lui, fiinţă aflată faţă în faţă cu el, egală lui, cea mai apropiată de el,
îi este dăruită de Dumnezeu ca ajutor, reprezentându-l astfel pe Dumnezeu în care
este ajutorul nostru. De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl şi pe mama sa şi se va uni
cu femeia sa şi amândoi vor fi un singur trup. Domnul însuşi arată că aceasta înseamnă
o unitate nestrămutată a vieţilor celor doi, reamintind care a fost la început planul
Creatorului.
Iubirea conjugală comportă o totalitate în care sunt cuprinse
componentele personale, impulsul trupului şi instinctul, forţa sentimentului şi afectivităţii,
năzuinţa spiritului şi a voinţei; ea are în vedere o unitate profund personală, cea
care dincolo de unirea într-un singur trup, duce la realizarea unei singure inimi
şi a unui singur suflet.
7. Păcatul şi ruperea armoniei conjugale.Dar orice om, cunoaşte experienţa răului, a sciziunii, a ruperii armoniei, în
jurul său şi în sine. Această experienţă se face simţită şi în relaţiile dintre bărbat
şi femeie. Dintotdeauna unirea dintre ei a fost ameninţată de discordie, de spiritul
de dominare, de infidelitate, gelozie, de conflicte ce pot ajunge până la ură şi despărţire.
Această dezordine se poate manifesta mai mult sau mai puţin acut şi poate fi depăşită
în mod variat în funcţie de culturi, epoci, indivizi, însă pare să aibă un caracter
universal. Potrivit credinţei, această dezordine pe care noi o constatăm cu durere,
nu provine din natura bărbatului şi a femeii, nici din natura relaţiilor dinte ei,
ci din păcat. Fiind ruptură de Dumnezeu, primul păcat are ca primă consecinţă ruperea
comuniunii iniţiale dintre bărbat şi femeie. Relaţiile lor sunt acum deformate
de învinovăţiri reciproce; atracţia lor reciprocă se schimbă din dar al Creatorului
în tendinţă de dominaţie, de poftă posesivă. Frumoasa vocaţie a bărbatului şi femeii
de a fi rodnici, de a se înmulţi şi de a supune pământul, este împovărată de suferinţele
naşterii şi sudoarea pentru câştigarea pâinii.
8. Întoarcerea la „Bereshít”.
Cu toate acestea, ordinea creaţiei dăinuie, deşi este grav tulburată. Ca să vindece
rănile păcatului, bărbatul şi femeia au nevoie de ajutorul harului pe care Dumnezeu
în nesfârşita sa bunătate, nu l-a refuzat niciodată. Fără acest ajutor de sus, bărbatul
şi femeia nu pot ajunge să realizeze unirea vieţilor lor, unire pentru care Dumnezeu
i-a creat „la început”.
Potrivit Sfintelor Scripturi, conştiinţa morală
privind unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei s-a dezvoltat sub pedagogia legii
celei vechi care poartă încă urmele învârtoşării inimii omului, din cauza căreia Moise
a îngăduit repudierea femeii în anumite situaţii. Isus Mântuitorul, în predica sa,
a arătat fără echivoc sensul originar al legământului de căsătorie dintre bărbat şi
femeie, aşa cum l-a voit Dumnezeu „la început”.
Citim în Evanghelia
Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 10,2-12: În acel timp,
au venit la Isus nişte farisei şi l-au întrebat: "Este permis unui bărbat să se despartă
de femeia sa?" Isus le-a zis: "Ce v-a prescris Moise?" Ei i-au răspuns: "Moise a
permis să se despartă de femeie, cu condiţia să-i întocmească un act de despărţire".
Isus le-a replicat: "Din cauza împietririi inimii voastre v-a dat el această prescripţie.
Însă la începutul lumii, când Dumnezeu i-a creat pe oameni, i-a creat bărbat şi femeie.
De aceea omul va părăsi pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa; şi
amândoi vor fi un singur trup. Astfel ei nu mai sunt doi, ci unul singur, deci ceea
ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă". Când au ajuns acasă, ucenicii l-au întrebat
din nou despre aceasta. El le-a răspuns: "Cine se desparte de femeia sa, pentru a
se căsători cu alta, se face vinovat de adulter. Tot aşa şi femeia, dacă se desparte
de bărbatul ei şi se căsătoreşte cu altul, se face vinovată de adulter".
Fariseii
se aşteptau ca Isus să se alinieze cu maeştrii juridici ai uneia dintre şcolile vremii
în privinţa căsătoriei. Aceştia, preluând din cartea Deuteronomului legea mozaică
despre actul de despărţire, discutau dacă să amplifice asemenea posibilităţi pentru
a-l favoriza pe om sau să le restrângă pentru seriozitatea legăturii matrimoniale.
Isus
nu se opreşte să sublinieze faptul că cele poruncite de Moise erau în favoarea femeii.
Acel act de despărţire, document scris, îi servea pentru a demonstra că
ea nu era infidelă soţului, ci o femeie liberă, deoarece acela nu o mai voia.
Astfel
Isus refuză să pună problema căsătoriei pe plan juridic. Înainte de toate
afirmă că Moise, dacă a permis despărţirea, a făcut acest lucru din cauza împietririi
inimii lor; apoi precizează că legământul căsătoriei trebuie considerat în lumina
planului originar: „La începutul lumii, când Dumnezeu i-a creat pe oameni,
i-a creat bărbat şi femeie. De aceea omul va părăsi pe tatăl său şi pe mama sa şi
se va uni cu femeia sa; şi amândoi vor fi un singur trup. Astfel ei nu mai sunt doi,
ci unul singur, deci ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (v. 5-9).
Deci
Isus nu propune pentru căsătorie o legislaţie alternativă celei date de Moise, în
vigoare în iudaism, ci ivită ascultătorii să urce mai sus, până la „Început”, în
ebraică „Bereshít”. Astfel evreii numeau şi numesc prima carte a Bibliei. În acest
„Început” care conţine, nu legea lui Moise, dar însăşi acţiunea lui Dumnezeu, este
scris că „Şi l-a creat Dumnezeu pe om după chipul său…bărbat şi femeie i-a creat”
(Gen 1,27) pentru ca să fie „un singur trup” (Gen 2,24).
9. Reîntemeierea
căsătoriei pe „Bereshít”. Ce învăţătură putem trage din această reîntoarcere
la „Început”? Lecţia imediată este cea dată de Isus apostolilor: „Ceea ce
Dumnezeu a unit, omul să nu despartă"(Mc 10,9).
Potrivit
lui Isus, imaginea lui Dumnezeu, dedublată în creaţia bărbatului şi a femeii, se reface
în unitatea cuplului, iar iubirea generativă a soţilor este o participare la iubirea
creatoare a lui Dumnezeu.
Din această viziune teologică a iubirii umane, care
îşi are în Dumnezeu rădăcina şi modelul său (cauza eficientă şi cauza exemplară cum
se spune în teologie), trebuie să se inspire legislaţia matrimonială a unei Biserici
care vrea să fie fidelă lui Dumnezeu şi cuvântului sau.
De aceea „cum
timore et tremore - cu frică şi cutremur”, Biserica a formulat legile canonice
pentru reglementarea căsătoriei şi celebrează acest sacrament.
Ea ştie că dacă
nu se bazează continuu pe cuvântul lui Dumnezeu, poate, cu trecerea timpului să uite
că legământul căsătoriei este „ sacramentul primordial al umanităţii”, cum se exprima
Fericitul Ioan Paul al II-lea, şi pe care Isus Cristos l-a asumat ca „mare taină”
sau sacrament al iubirii sale pentru oameni (Ef 5,32).
10. Căsătoria,
taină mare cu privire la Cristos şi la Biserică. Insistenţa Bisericii asupra indisolubilităţii
căsătoriei a putut crea nedumerire de-a lungul istoriei făcând-o să apară ca o cerinţă
irealizabilă. Isus nu a voit să pună pe umerii soţilor o povară imposibil de purtat
şi prea apăsătoare, mai grea decât legea lui Moise. Venind să restabilească ordinea
iniţială a creaţiei, tulburată de păcat, oferă el însuşi tăria şi harul pentru a trăi
căsătoria în noua dimensiune a Împărăţiei lui Dumnezeu. Numai urmându-l pe Cristos,
renunţând la ei înşişi, luându-şi zilnic crucea pe urmele lui, soţii pot înţelege
sensul originar al căsătoriei şi o vor putea trăi cu ajutorul lui Cristos.
După
cum odinioară Dumnezeu a ieşit în întâmpinarea poporului său printr-un legământ de
iubire şi fidelitate, tot astfel Mântuitorul oamenilor şi Mirele Miresei sale Biserica,
vine în ajutorul soţilor creştini prin sacramentul Căsătoriei. El rămâne împreună
cu ei, le dă puterea să-l urmeze, să se ridice din nou după căderi, să se ierte reciproc,
să-şi poarte unul altuia povara vieţii şi să se iubească cu o iubire izvorâtă din
Inima lui Isus, delicată, atentă, neschimbată şi rodnică.
Poate părea dificil
sau chiar imposibil a te lega pentru toată viaţa de o fiinţă umană. Temeiul cel mai
profund este fidelitatea lui Dumnezeu faţă de legământul său şi respectiv fidelitatea
şi iubirea lui Cristos faţă de Biserica sa.
Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire
veşnică, irevocabilă iar soţii sunt părtaşi la această iubire. Mai mult, prin fidelitatea
lor, soţii pot fi martori ai iubirii fidele a lui Dumnezeu. Propovăduiesc prin viaţa
lor conjugală, în unitate şi fidelitate vestea cea bună adusă de Cristos. Soţii care
cu harul lui Dumnezeu dau această mărturie, adesea în condiţii foarte grele, merită
recunoştinţa şi sprijinul întregii comunităţi bisericeşti. Să implorăm cu stăruinţă
de la Domnul, comuniune şi pace, curaj şi încredere, bucurie şi speranţă pentru familiile
noastre.
(RV - A. Lucaci, Material omiletic din 1/2 octombrie 1994, revăzut
şi structurat sâmbătă 6 octombrie 2012).