2012-10-06 18:09:54

Consideraţii omiletice la Duminica a XXVII-a din Timpul de peste an, B: Familia şi reîntoarcerea la „Bereshít - Început”


(RV - 6 octombrie 2012) E Ziua Domnului. Afirmă Catehismul Bisericii Catolice de la publicarea căruia se împlinesc 20 de ani. După cum Dumnezeu „s-a odihnit în ziua a şaptea după toată lucrarea pe care o făcuse” (Gen 2,2), viaţa umană este ritmată de muncă şi odihnă. Instituţia Zilei Domnului oferă tuturor posibilitatea de a se bucura de un timp de odihnă şi răgaz suficient ca să-şi cultive viaţa familială, culturală, socială şi religioasă…Este un timp favorabil reflecţiei, tăcerii, studiului şi meditaţiei, care favorizează creşterea vieţii lăuntrice şi creştine.

1. Dies dominica - duminica. Prin tradiţie, duminica este consacrată de pietatea creştină faptelor bune şi slujirii smerite a bolnavilor, infirmilor, bătrânilor. Fiind „prima zi”, ziua Învierii lui Cristos aminteşte prima creaţie. Fiind „a opta zi”, urmând după sabat, semnifică noua creaţie inaugurată o dată cu Învierea lui Cristos. Ea a devenit pentru creştini prima dintre toate zilele, prima dintre toate sărbătorile, ziua Domnului (He kyriakè heméra, dies dominica), „duminica”.

De aceea „Duminica, în care, în numele tradiţiei apostolice, este celebrat Misterul pascal, trebuie respectată în Biserica întreagă ca principala zi de sărbătoare de poruncă”...„Este ziua pe care a făcut-o Domnul. Să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa!” (n. 2174- 2184 ).

2. Adevăr de crezut. „Toate se află sub stăpânirea ta, Doamne, şi nimeni nu se poate împotrivi voinţei tale…Căci tu ai făcut cerul şi pământul şi toate câte sunt cuprinse în ele; tu eşti stăpânul universului”.
Cântarea de intrare la Sfânta Liturghie este luată din cartea Esterei. Evreul Mardoheu şi apoi fiica sa adoptivă Estera exprimă în rugăciune convingerea că nimeni şi nimic nu se poate împotrivi voinţei lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. Cu toate acestea, dacă nimic în natură nu se mişcă fără voia Domnului: nici firul de iarbă, nici frunza pădurii, nici norul pe cer, nici pasărea în zăduh, nici viermele de sub pământ, singur omul poate alege între bine şi rău, se poate împotrivi voinţei divine. Poate fi drept şi păcătos. Va avea pentru aceasta răsplata sa, după cum a ales ceea ce Dumnezeu vrea sau ceea ce nu vrea. Adevăr de crezut. Deci, să luăm aminte!

3. Răspuns peste cerinţe şi merite. La rugăciunea zilei, se afirmă că „Dumnezeu, izvorul oricărui bine, în iubirea sa nesfârşită dăruieşte celor care îl imploră, mai mult decât merită şi doresc...”
Este convingerea şi credinţa Bisericii: Dumnezeu nu acordă niciodată mai puţin ci mai mult decât îi cer fiii în rugăciune.

Şi continuă rugăciunea zilei: Revarsă mila ta asupra noastră, eliberează-ne conştiinţa de tot ceea ce o nelinişteşte şi dăruieşte-ne ceea ce noi nu îndrăznim să-ţi cerem în rugăciunile noastre.

4. Semnele timpului. Însufleţită de credinţă şi călăuzită de Duhul Domnului care umple pământul, Biserica, Poporul lui Dumnezeu, se străduieşte ca, în evenimentele, în exigenţele şi în aspiraţiile la care participă împreună cu ceilalţi oameni, generaţie după generaţie, să discearnă care sunt adevăratele semne ale prezenţei sau ale planului lui Dumnezeu.

Într-adevăr credinţa aruncă asupra tuturor lucrurilor o lumină nouă şi dezvăluie gândul dumnezeiesc asupra vocaţiei integrale a omului, orientându-i treptat mintea spre soluţii concrete pe deplin umane.

Zi de zi, duminică de duminică, ne străduim să chibzuim în această lumină valorile cel mai preţuite astăzi şi să le referim la izvorul lor divin. Asemenea valori, în măsura în care fac parte din zestrea proprie omului, care este un dar al lui Dumnezeu, sunt foarte bune, deşi nu rareori, datorită coruperii inimii omeneşti, ele sunt deviate de la rostul lor iniţial, şi, în consecinţă, au nevoie de purificare.

Meditând Scripturile sacre vedem că legământul nupţial dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel a pregătit noul şi veşnicul legământ prin care Fiul lui Dumnezeu, întrupându-se şi dăruindu-şi viaţa pentru ea, s-a unit într-un fel cu întreaga omenire răscumpărată de el, pregătind astfel nunta Mielului.

Lecturile biblice propuse la Liturghia acestei duminici se concentrează asupra legământului de căsătorie, prin care un bărbat şi o femeie formează împreună o comunitate de viaţă şi de iubire, rânduită prin însăşi natura sa spre binele soţilor şi pentru naşterea şi educarea copiilor.

Este o abordare importantă binevenită, mai ales într-o civilizaţie caracterizată de relativism, individualism, când fiecare îşi este lege pentru sine în funcţie de circumstanţe, fără voinţa de a-şi angaja viţa pe termen lung. Libertinajul fără frâu şi egoist ameninţă să distrugă căsătoria şi familia.

5. Sacramentul primordial al umanităţii. Sfânta Scriptură se deschide, cum bine ştim, cu episodul creării omului, a bărbatului şi a femeii, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi se încheie cu viziunea nunţii Mielului. De la un capăt la altul, Scriptura vorbeşte despre „taina” căsătoriei, despre întemeierea ei de către Dumnezeu, despre sensul pe care i l-a dat, despre originea şi scopul ei, despre diferitele realizări pe parcursul istoriei mântuirii, despre obstaculele provenind din păcat şi despre reînnoirea ei în Domnul Isus, în noul Legământ dintre Cristos şi Biserică.

Introducând tema de fond a acestei duminici, prima lectură luată din cartea Facerii c.2, propune povestirea creării femeii din coasta bărbatului. Povestirea în genul literar al reflecţiei sapienţiale, vehiculată de tradiţia biblică jahvistă de aproape trei mii de ani, prezintă planul primordial, originar al lui Dumnezeu Creator, plan ce se poate desprinde din însăşi structura psihică şi fizică precum şi a reciprocităţii interpersonale bărbat-femeie.

6. Căsătoria în învăţătura Conciliului Vatican II. Comunitatea intimă de viaţă de iubire conjugală a fost întemeiată de Creator şi înzestrată de el cu legi proprii: afirmă Conciliul Vatican II de la începutul căruia marcăm în aceste zile 50 de ani. Dumnezeu însuşi este autorul căsătoriei iar vocaţia la căsătorie este înscrisă în însăşi natura bărbatului şi a femeii, aşa cum au ieşit din mâinile Creatorului.

Dumnezeu, care l-a creat pe om din iubire, l-a chemat la iubire, aceasta fiind vocaţia fundamentală şi înnăscută a oricărei fiinţe umane. Dumnezeu care prin definiţie este iubire,, l-a creat pe om, bărbat şi femeie iar iubirea lor reciprocă este o imagine a iubirii absolute şi nestrămutate cu care Dumnezeu îl iubeşte pe om. Este bună, foarte bună în ochii Creatorului. Iar această iubire pe care Dumnezeu o binecuvântează e menită să fie rodnică şi să se împlinească în lucrarea comună de păstrare a creaţiei, a perpetuării omului pe pământ: Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: „Fiţi rodnici, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l” (Gen 2.28).

Faptul că bărbatul şi femeia sunt creaţi unul pentru altul este afirmat de Sfânta Scriptură. Femeia, carne din carnea lui, fiinţă aflată faţă în faţă cu el, egală lui, cea mai apropiată de el, îi este dăruită de Dumnezeu ca ajutor, reprezentându-l astfel pe Dumnezeu în care este ajutorul nostru. De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi amândoi vor fi un singur trup. Domnul însuşi arată că aceasta înseamnă o unitate nestrămutată a vieţilor celor doi, reamintind care a fost la început planul Creatorului.

Iubirea conjugală comportă o totalitate în care sunt cuprinse componentele personale, impulsul trupului şi instinctul, forţa sentimentului şi afectivităţii, năzuinţa spiritului şi a voinţei; ea are în vedere o unitate profund personală, cea care dincolo de unirea într-un singur trup, duce la realizarea unei singure inimi şi a unui singur suflet.

7. Păcatul şi ruperea armoniei conjugale. Dar orice om, cunoaşte experienţa răului, a sciziunii, a ruperii armoniei, în jurul său şi în sine. Această experienţă se face simţită şi în relaţiile dintre bărbat şi femeie. Dintotdeauna unirea dintre ei a fost ameninţată de discordie, de spiritul de dominare, de infidelitate, gelozie, de conflicte ce pot ajunge până la ură şi despărţire. Această dezordine se poate manifesta mai mult sau mai puţin acut şi poate fi depăşită în mod variat în funcţie de culturi, epoci, indivizi, însă pare să aibă un caracter universal. Potrivit credinţei, această dezordine pe care noi o constatăm cu durere, nu provine din natura bărbatului şi a femeii, nici din natura relaţiilor dinte ei, ci din păcat. Fiind ruptură de Dumnezeu, primul păcat are ca primă consecinţă ruperea comuniunii iniţiale dintre bărbat şi femeie. Relaţiile lor sunt acum deformate de învinovăţiri reciproce; atracţia lor reciprocă se schimbă din dar al Creatorului în tendinţă de dominaţie, de poftă posesivă. Frumoasa vocaţie a bărbatului şi femeii de a fi rodnici, de a se înmulţi şi de a supune pământul, este împovărată de suferinţele naşterii şi sudoarea pentru câştigarea pâinii.

8. Întoarcerea la „Bereshít”. Cu toate acestea, ordinea creaţiei dăinuie, deşi este grav tulburată. Ca să vindece rănile păcatului, bărbatul şi femeia au nevoie de ajutorul harului pe care Dumnezeu în nesfârşita sa bunătate, nu l-a refuzat niciodată. Fără acest ajutor de sus, bărbatul şi femeia nu pot ajunge să realizeze unirea vieţilor lor, unire pentru care Dumnezeu i-a creat „la început”.

Potrivit Sfintelor Scripturi, conştiinţa morală privind unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei s-a dezvoltat sub pedagogia legii celei vechi care poartă încă urmele învârtoşării inimii omului, din cauza căreia Moise a îngăduit repudierea femeii în anumite situaţii. Isus Mântuitorul, în predica sa, a arătat fără echivoc sensul originar al legământului de căsătorie dintre bărbat şi femeie, aşa cum l-a voit Dumnezeu la început”.

Citim în Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 10,2-12:
În acel timp, au venit la Isus nişte farisei şi l-au întrebat: "Este permis unui bărbat să se despartă de femeia sa?" Isus le-a zis: "Ce v-a prescris Moise?" Ei i-au răspuns: "Moise a permis să se despartă de femeie, cu condiţia să-i întocmească un act de despărţire". Isus le-a replicat: "Din cauza împietririi inimii voastre v-a dat el această prescripţie. Însă la începutul lumii, când Dumnezeu i-a creat pe oameni, i-a creat bărbat şi femeie. De aceea omul va părăsi pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa; şi amândoi vor fi un singur trup. Astfel ei nu mai sunt doi, ci unul singur, deci ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă". Când au ajuns acasă, ucenicii l-au întrebat din nou despre aceasta. El le-a răspuns: "Cine se desparte de femeia sa, pentru a se căsători cu alta, se face vinovat de adulter. Tot aşa şi femeia, dacă se desparte de bărbatul ei şi se căsătoreşte cu altul, se face vinovată de adulter".

Fariseii se aşteptau ca Isus să se alinieze cu maeştrii juridici ai uneia dintre şcolile vremii în privinţa căsătoriei. Aceştia, preluând din cartea Deuteronomului legea mozaică despre actul de despărţire, discutau dacă să amplifice asemenea posibilităţi pentru a-l favoriza pe om sau să le restrângă pentru seriozitatea legăturii matrimoniale.

Isus nu se opreşte să sublinieze faptul că cele poruncite de Moise erau în favoarea femeii. Acel act de despărţire, document scris, îi servea pentru a demonstra că ea nu era infidelă soţului, ci o femeie liberă, deoarece acela nu o mai voia.

Astfel Isus refuză să pună problema căsătoriei pe plan juridic. Înainte de toate afirmă că Moise, dacă a permis despărţirea, a făcut acest lucru din cauza împietririi inimii lor; apoi precizează că legământul căsătoriei trebuie considerat în lumina planului originar: „La începutul lumii, când Dumnezeu i-a creat pe oameni, i-a creat bărbat şi femeie. De aceea omul va părăsi pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa; şi amândoi vor fi un singur trup. Astfel ei nu mai sunt doi, ci unul singur, deci ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (v. 5-9).

Deci Isus nu propune pentru căsătorie o legislaţie alternativă celei date de Moise, în vigoare în iudaism, ci ivită ascultătorii să urce mai sus, până la „Început”, în ebraică „Bereshít”. Astfel evreii numeau şi numesc prima carte a Bibliei. În acest „Început” care conţine, nu legea lui Moise, dar însăşi acţiunea lui Dumnezeu, este scris că „Şi l-a creat Dumnezeu pe om după chipul său…bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1,27) pentru ca să fie „un singur trup” (Gen 2,24).

9. Reîntemeierea căsătoriei pe „Bereshít”. Ce învăţătură putem trage din această reîntoarcere la „Început”? Lecţia imediată este cea dată de Isus apostolilor: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Mc 10,9).

Potrivit lui Isus, imaginea lui Dumnezeu, dedublată în creaţia bărbatului şi a femeii, se reface în unitatea cuplului, iar iubirea generativă a soţilor este o participare la iubirea creatoare a lui Dumnezeu.

Din această viziune teologică a iubirii umane, care îşi are în Dumnezeu rădăcina şi modelul său (cauza eficientă şi cauza exemplară cum se spune în teologie), trebuie să se inspire legislaţia matrimonială a unei Biserici care vrea să fie fidelă lui Dumnezeu şi cuvântului sau.

De aceea cum timore et tremore - cu frică şi cutremur”, Biserica a formulat legile canonice pentru reglementarea căsătoriei şi celebrează acest sacrament.

Ea ştie că dacă nu se bazează continuu pe cuvântul lui Dumnezeu, poate, cu trecerea timpului să uite că legământul căsătoriei este „ sacramentul primordial al umanităţii”, cum se exprima Fericitul Ioan Paul al II-lea, şi pe care Isus Cristos l-a asumat ca „mare taină” sau sacrament al iubirii sale pentru oameni (Ef 5,32).

10. Căsătoria, taină mare cu privire la Cristos şi la Biserică. Insistenţa Bisericii asupra indisolubilităţii căsătoriei a putut crea nedumerire de-a lungul istoriei făcând-o să apară ca o cerinţă irealizabilă. Isus nu a voit să pună pe umerii soţilor o povară imposibil de purtat şi prea apăsătoare, mai grea decât legea lui Moise. Venind să restabilească ordinea iniţială a creaţiei, tulburată de păcat, oferă el însuşi tăria şi harul pentru a trăi căsătoria în noua dimensiune a Împărăţiei lui Dumnezeu. Numai urmându-l pe Cristos, renunţând la ei înşişi, luându-şi zilnic crucea pe urmele lui, soţii pot înţelege sensul originar al căsătoriei şi o vor putea trăi cu ajutorul lui Cristos.

După cum odinioară Dumnezeu a ieşit în întâmpinarea poporului său printr-un legământ de iubire şi fidelitate, tot astfel Mântuitorul oamenilor şi Mirele Miresei sale Biserica, vine în ajutorul soţilor creştini prin sacramentul Căsătoriei. El rămâne împreună cu ei, le dă puterea să-l urmeze, să se ridice din nou după căderi, să se ierte reciproc, să-şi poarte unul altuia povara vieţii şi să se iubească cu o iubire izvorâtă din Inima lui Isus, delicată, atentă, neschimbată şi rodnică.

Poate părea dificil sau chiar imposibil a te lega pentru toată viaţa de o fiinţă umană. Temeiul cel mai profund este fidelitatea lui Dumnezeu faţă de legământul său şi respectiv fidelitatea şi iubirea lui Cristos faţă de Biserica sa.

Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire veşnică, irevocabilă iar soţii sunt părtaşi la această iubire. Mai mult, prin fidelitatea lor, soţii pot fi martori ai iubirii fidele a lui Dumnezeu. Propovăduiesc prin viaţa lor conjugală, în unitate şi fidelitate vestea cea bună adusă de Cristos. Soţii care cu harul lui Dumnezeu dau această mărturie, adesea în condiţii foarte grele, merită recunoştinţa şi sprijinul întregii comunităţi bisericeşti.
Să implorăm cu stăruinţă de la Domnul, comuniune şi pace, curaj şi încredere, bucurie şi speranţă pentru familiile noastre.

(RV - A. Lucaci, Material omiletic din 1/2 octombrie 1994, revăzut şi structurat sâmbătă 6 octombrie 2012).

Aici serviciul pentru versiunea abreviată audio: RealAudioMP3







All the contents on this site are copyrighted ©.