Consideraţii omiletice la Duminica a XXV-a din Timpul de peste an (B): a doua vestire
a patimii
(RV - 22 septembrie 2012). E ziua Domnului. În duminica a XXV-a din Timpul
de peste an, duminică 23 septembrie, Liturghia ne prezintă pericopa evanghelica de
la Sfântul Marcu 9,30-37, în care Isus prevesteşte ucenicilor pentru a doua oară moartea
şi învierea sa. Dar ei nu înţeleg, din contra, discută între ei cine este mai mare.
Atunci Domnul îi întreabă despre ce vorbeau pe drum, dar ei tac. Apoi afirmă: „Dacă
cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor”.
1. Mesia răscumpărător prin suferinţă. Că Mesia avea să răscumpere
omenirea păşind pe calea suferinţei, era un subiect greu de înţeles, nu numai pentru
lumea de rând dar şi pentru ucenicii lui Isus care au stat la şcoala sa. Dacă schimbarea
lui Isus la faţă pe muntele Tabor putea servi ca imbold pentru apostoli în acceptarea
scandalului crucii, fiind o manifestare anticipată a slavei Fiului Omului, episodul
în sine putea fi interpretat şi în sensul unui mesianism orizontal, triumfalist. De
aceea, Isus reia subiectul cu privire la rostul şi semnificaţia pătimirii.
2.
Dreptul persecutat.Se ştie că suferinţa celui drept îndurată tocmai datorită
nevinovăţiei şi corectitudinii comportamentului său, era un subiect pe care evreii
conştiincioşi îl cunoşteau bine. Dovadă este mărturia dată de cartea Înţelepciunii
din care citim un fragment în prima lectură la Liturghia duminicală. Citire din
cartea Înţelepciunii 2,12.17-20: Au spus cei nelegiuiţi: "Să-i întindem
o cursă celui drept, fiindcă ne stinghereşte şi se împotriveşte faptelor noastre;
ne învinuieşte că încălcăm Legea lui Dumnezeu şi ne învinovăţeşte că stricăm datinile
părinteşti. Să vedem deci dacă cuvintele lui sunt adevărate; să urmărim ce i se va
întâmpla şi vom şti care-i va fi sfârşitul. Căci dacă acest drept este fiul lui Dumnezeu,
atunci Dumnezeu îl va apăra şi-l va scoate din mâna duşmanilor săi. Să-l supunem la
ocări şi chinuri, ca să-i cunoaştem blândeţea şi să-i punem răbdarea la încercare.
Să-l osândim la o moarte ruşinoasă, căci, după vorba lui, Dumnezeu va avea grijă de
el".
Întotdeauna viaţa omului drept deranjează, este un reproş continuu
pentru cei lipsiţi de scrupule. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut în figura acestui
om drept şi persecutat, o imagine anticipată a lui Cristos în timpul pătimirii. Chiar
în toiul împotrivirilor şi al batjocurilor, omul evlavios, temător de Dumnezeu şi
încrezător în el, rămâne ferm şi neclintit în convingerea că Domnul este ajutorul
său.
Primei lecturi îi răspunde Psalmul 53, un psalm al lui David, care fugind
din calea urmăritorilor trimişi de Saul, se ascunde, dar denunţat de localnici şi
înconjurat din toate părţile, scapă de la moarte ca prin minune. Rugăciunea sa încrezătoare
este pusă pe buzele lui Isus la Liturghia din timpul Postului Mare, înainte de Paştele
Învierii Domnului: „Tu, Doamne, eşti ocrotitorul vieţii mele. Mântuieşte-mă,
Dumnezeule, pentru cinstea numelui tăuşi fă-mi dreptate prin puterea
ta; ascultă-mi rugăciunea, Dumnezeule, ia aminte la cuvintele mele. Cei
mândri s-au ridicat împotriva mea, cei puternici vor să-mi ia viaţa: ei nu
se gândesc la Dumnezeu. Dar Dumnezeu este ajutorul meu, Domnul este ocrotitorul
vieţii mele. Cu bucurie îţi voi aduce jertfă, voi preamări numele tău,
pentru că tu, Doamne, eşti bun.
3. Esenţa Evangheliei. În lumina
primei lecturi şi a psalmului responsorial înţelegem mai bine al doilea anunţ al lui
Isus despre misiunea de a răscumpăra lumea prin suferinţă, prin dăruirea de sine de
bună voie şi slujirea tuturor.
Dacă în capitolul 7 al cărţii profetului Daniel,
se spune că Fiul Omului primeşte de la Dumnezeu „stăpânirea, slava şi împărăţia şi
că toate popoarele, neamurile şi limbile îi slujeau”, astăzi în Evanghelia după Marcu
9,30-37 , nu găsim nimic din toate acestea. Din contra, Isus spune că „Fiul Omului
va fi dat în mâinile oamenilor” şi că „Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie
cel din urmă”.
Scrie Sfântul Marcu: În acel timp, Isus
străbătea Galileea împreună cu ucenicii săi şi nu voia să afle nimeni, căci dorea
să-i instruiască pe ucenicii săi. El le spunea: "Fiul Omului va fi dat în mâinile
oamenilor şi ei îl vor ucide, dar la trei zile după moartea lui va învia". Însă ucenicii
n-au înţeles aceste cuvinte şi le era frică să-l întrebe. Ei au sosit la Cafarnaum
şi, ajunşi acasă, Isus i-a întrebat: "Despre ce aţi discutat pe drum?" Ei tăceau,
căci pe drum discutaseră unii cu alţii, voind să ştie care dintre ei era cel mai mare.
După ce s-a aşezat, Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: "Dacă cineva vrea
să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor". Luând atunci
un copil, l-a pus în mijlocul lor. Apoi, strângându-l în braţe, le-a spus: "Cine primeşte
în numele meu un copil ca acesta, pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine,
nu pe mine mă primeşte, ci pe cel care m-a trimis".
Un cunoscut biblist
a scris că fiecare din cele patru evanghelii nu este altceva decât povestirea patimii,
morţii şi învierii lui Isus, precedată de o amplă introducere. Definiţia pune accentul
pe miezul Evangheliei, care consistă în a purta la cunoştinţă tuturor oamenilor că
Isus, Fiul lui Dumnezeu, ne-a salvat prin patima, moartea şi învierea sa. Este deci
firesc că Marcu, înainte de proceda la povestirea patimii lui Isus, îi anunţă începutul
apropiat prin trei solemne sunete de trâmbiţă, pe care le face să răsune în evanghelia
sa la intervale aproape regulate pentru a le spune cititorilor: „Acum atenţie!” Are
loc începutul propriu-zis al Evangheliei. Ceea ce v-am povestit până acum despre Isus
este fără îndoială interesant, dar mai interesant şi mai important încă este ceea
ce încep acum să vă spun despre el.
Isus, desigur, a vorbit de mai multe ori
apostolilor despre patima şi învierea sa, dar evanghelistul Marcu schematizează anunţurile
într-o formulă, ce trebuie să servească pentru cateheza sa şi o repetă de trei ori
pentru că tripla repetare a unui adevăr face parte din procedeul didactic, care -
aşa cum au descoperit maeştrii tuturor popoarelor - corespunde unui ritm de învăţare
natural pentru mintea umană.
Şi în Evangheliile după Matei şi Luca, redactate
cu siguranţă după cea a lui Marcu, sunt prezent trei anunţuri despre patimă, moarte
şi înviere. În ceea ce priveşte Evanghelia după Marcu, cele trei anunţuri se găsesc
în 8,31; 9,31 şi 10,32-34.
4. Nu înţelegeau. Observaţie clară şi aceasta
nu este singura înţelepciune didactică a lui Marcu. Considerând atent reacţiile apostolilor
la anunţurile despre patimă şi înviere date lor de Isus, Marcu şi-a dat seama că nu
erau diferite de reacţiile oamenilor din vremea sa, când le vorbea despre patima,
moartea şi învierea lui Isus. Prima reacţie a apostolilor este aceea de a nu înţelege
necesitatea şi sensul suferinţei lui Mesia şi a învierii sale: Marcu precizează aceasta
după povestirea schimbării la faţă a lui Isus pe muntele Tabor (9,10-12) şi o repetă
şi în pericopa de azi: „Însă ucenicii n-au înţeles aceste cuvinte şi le era frică
să-l întrebe” (9,32).
Voind să interpretăm din punct de vedere psihologic
această reacţie, am putea spune că lumea nu numai că refuză gândul la prăbuşirea ideologiei
triumfului, legată dintotdeauna cu ideea de Dumnezeu, dar îşi dă seama că în misterul
lui Mesia care suferă este implicată şi viaţa proprie: viaţa ucenicului urmează pe
cea a Învăţătorului.
5. Reacţii diferite. Care poate fi continuarea
acestei lecţii amare? Cea a lui Petru care după primul anunţ al patimii i-a declarat
clar lui Isus dezacordul său (Mc 8,32), sau cea a apostolilor care, cuprinşi de frica
perspectivei că vor trebui să sufere împreună cu Isus, au preferat nici să nu se gândească
la aşa ceva, ci să depăşească momentul problematic, lansându-se în discuţii de cu
totul alt gen?
În pericopa de azi, Marcu ne face să aflăm, că, după a doua
vestire a patimii. apostolii au început să discute pe drum unii cu alţii, „voind să
ştie care dintre ei era cel mai mare” (v. 34). După al treilea anunţ, va prezenta
pe doi dintre ei, pe Iacob şi Ioan, care se apropie de Isus şi îi cer pentru ei un
statut special în împărăţia sa glorioasă (Mc 10,37).
Marcu se dovedeşte un
maestru în arta narativă. Nu putea explica mai bine abisul care îl separa pe Isus,
în ajunul morţii, de gândirea apostolilor săi. Şi nu putea prefigura mai clar care
putea fi viitorul Bisericii sale. Pe de o parte Isus care îi invită pe ucenicii săi
să urce cu el pe Calvar şi pe de alta, discipolii de atunci, şi cei din timpul nostru,
care reduc creştinismul la discuţii interminabile despre cine în Biserică şi în afara
ei este demn de respect înaintea lui Dumnezeu.
6. Felurite forme de putere.
Într-adevăr nu există nimic care să-l atragă pe om mai mult decât puterea, nici chiar
sexul care, cel puţin aluziv, pare prezent azi la tot pasul şi în orice spectacol;
dar nici chiar banul căruia - cum se citeşte în Biblie - toate i se supun (Qoh).
S-a
spus că spre deosebire de sex care, în pofida vivacităţii, este monotematic, şi de
ban care este o obsesie plicticoasă şi murdară, puterea se exprimă într-o multiplicitate
de forme, de la cea juridico-politică la cea intelectuală (puterea culturii), de la
cea a sentimentelor (dacă mă iubeşti, atunci fă ceea ce îţi spun eu) la forma religioasă
(război sfânt).
Puterea care se exprimă în religie este cea mai pernicioasă
dintre toate puterile. Este dăunătoare pentru religie, pentru că o transformă din
cult adus lui Dumnezeu în cult adus omului care vorbeşte în numele lui Dumnezeu. Este
păgubitoare pentru om, deoarece este imposibil ca în interiorul unei structuri de
putere religioasă, să-ţi dai seama de propria situaţie de sclavie.
7. Funcţii
religioase. Apostolii care îl urmau pe Isus, judecând despre cine dintre ei ar
fi fost cel mai mare în împărăţia lui Mesia, nu erau însetaţi de putere. Nu erau nişte
trufaşi care plănuiau să exploateze ocazia oferită de Isus pentru a deveni mari prefecţi
sau viziri.
Deoarece au înţeles că Isus intenţiona să transforme ordinea religioasă
a poporului său, se gândeau că-i pot da o mână de ajutor asumând funcţiile pe care
noua ordine le comporta. Gândeau aceasta însă nu foarte diferit de acei ecleziastici
care declară că asumă o funcţie de prestigiu exclusiv „pentru slava lui Dumnezeu”,
sau de acei politicieni care susţin sus şi tare că îşi exercită răspunderile publice
urmărind doar binele poporului. Cel puţin în unele cazuri, îndoiala poate fi o dovadă
de realism.
8. Şi ei tăceau. Dar „ajunşi acasă” - este vorba de casa
din Cafarnaum, care în limbajul lui Marcu înseamnă Biserica, locul unde se adună comunitatea
şi se lămureşte sensul Cuvântului lui Dumnezeu - Isus i-a întrebat pe apostoli: "Despre
ce aţi discutat pe drum?" (v.33) Marcu notează: „Ei tăceau, căci pe drum discutaseră
unii cu alţii, voind să ştie care dintre ei era cel mai mare” (v.34).
Se poate
încheia meditaţia despre acea tăcere penibilă a apostolilor. Este tăcerea creştinului
în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, în faţa căruia îşi pierd vigoarea toate cuvintele
omeneşti şi se dizolvă, ca ceaţa sub soare, toate planurile arhitectonice chiar religioase
ale oamenilor. Distanţa dintre cele două proiecte, cel al lui Dumnezeu şi cel
al oamenilor, apare evidentă din însăşi istoria Bisericii, pe care Dumnezeu ar dori-o
ca o mireasă fără vreo pată sau rid (Ef 5,27, dar care, din cauza păcatelor
celor care fac parte din ea, riduri are multe iar pete încă şi mai multe.
9.
Locul celui mai mic. Lecţia este dată de Isus însuşi. Textul precizează că „după
ce s-a aşezat, Isus i-a chemat pe cei doisprezece”, adică pe cei care vor avea responsabilităţi
în vestirea Evangheliei. Ei vor trebui să-l urmeze şi să-l imite pe Învăţătorul lor,
care se face mic, ascultător, slujitor: "Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie
cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor" (v.35). Şi Isus le arată ca exemplu
copilul, acela care potrivit contextului vremii, nu i se acordă multă atenţie. Spre
aceştia vor trebui să se îndrepte cu mai multă solicitudine: "Cine primeşte în numele
meu un copil ca acesta, pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine
mă primeşte, ci pe cel care m-a trimis" (v.37).
Astfel în loc să se preocupe
de poziţia pe care o vor avea în împărăţia lui Dumnezeu, ucenicii trebuie să fie
mai întâi atenţi la cei cărora vor trebui să le vestească Cuvântul. Şi acest lucru
este valabil pentru orice ucenic al lui Cristos. Iar Scrisoarea Sfântului Iacob -
azi lectura a doua - o spune cu forţă, punând în gardă împotriva oricărei forme de
invidie şi rivalitate. Găsim aici un admirabil tablou al vieţii sociale bazate pe
dreptate. Rodul ei este pacea, care din nefericire este tulburată de invidia provocatoare
de certuri şi războaie.
Urcării pe scara locurilor de onoare, Isus îi opune
drumul spre Ierusalim, calea crucii, smerenia şi slujirea semenilor. Identificându-se
cu cei mici, Isus vrea ca ucenicii săi să descopere adevărata măreţie a umilinţei,
a simplităţii, a copilăriei spirituale care îi înscrie între „săracii lui Dumnezeu”
pe care el îi va înălţa.
În faţa lui Dumnezeu contează nu cel care urmăreşte
să domine peste alţii ci acela care este gata să se jertfească pentru ei, pe urmele
lui Isus slujitorul prin excelenţă. Este regula comunităţii creştine de la început,
care singură garantează pacea. Isus, înălţat pe crucea suferinţei şi a infamiei a
dobândit o slavă nepieritoare; umilindu-se pe sine, a fost înălţat la dreapta Tatălui Cu
întreaga Biserică cerem la rugăciunea zilei: Dumnezeule, Părinte iubitor, tu ai
voit ca toată legea să fie cuprinsă în porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de
aproapele; te rugăm, dă-ne harul ca împlinind această poruncă, să putem ajunge la
viaţa veşnică.
(RV - A. Lucaci, material omiletic din 21/22 septembrie
1991, completat şi restructurat sâmbătă 22 septembrie 2012)