Consideraţii omiletice la Duminica a XXV-a din Timpul de peste an (B): a doua vestire
a patimii
(RV - 22 septembrie 2012). E ziua Domnului. În duminica a XXV-a din Timpul
de peste an duminică 23 septembrie, Liturghia ne prezintă pericopa evanghelica de
la Sfântul Marcu 9,30-37, în care Isus prevesteşte ucenicilor pentru a doua oară moartea
şi învierea sa. Dar ei nu înţeleg, din contra, discută între ei cine este mai mare.
Atunci Domnul îi întreabă despre ce vorbeau pe drum, dar ei tac. Apoi afirmă: „Dacă
cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor”.
1. Mesia răscumpărător prin suferinţă. Că Mesia avea
să răscumpere omenirea păşind pe calea suferinţei, era un subiect greu de înţeles,
nu numai pentru lumea de rând dar şi pentru ucenicii lui Isus care au stat la şcoala
sa. Dacă schimbarea lui Isus la faţă pe muntele Tabor putea servi ca imbold pentru
apostoli în acceptarea scandalului crucii, fiind o manifestare anticipată a slavei
Fiului Omului, episodul în sine putea fi interpretat şi în sensul unui mesianism orizontal,
triumfalist. De aceea, Isus reia subiectul cu privire la rostul şi semnificaţia pătimirii.
2. Dreptul persecutat. Se ştie că suferinţa celui drept îndurată
tocmai datorită nevinovăţiei şi corectitudinii comportamentului său, era un subiect
pe care evreii conştiincioşi îl cunoşteau bine. Dovadă este mărturia dată de cartea
Înţelepciunii din care citim un fragment în prima lectură la Liturghia duminicală.
Citire din cartea Înţelepciunii 2,12.17-20: Au spus cei nelegiuiţi:
"Să-i întindem o cursă celui drept, fiindcă ne stinghereşte şi se împotriveşte faptelor
noastre; ne învinuieşte că încălcăm Legea lui Dumnezeu şi ne învinovăţeşte că stricăm
datinile părinteşti. Să vedem deci dacă cuvintele lui sunt adevărate; să urmărim ce
i se va întâmpla şi vom şti care-i va fi sfârşitul. Căci dacă acest drept este fiul
lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îl va apăra şi-l va scoate din mâna duşmanilor săi.
Să-l supunem la ocări şi chinuri, ca să-i cunoaştem blândeţea şi să-i punem răbdarea
la încercare. Să-l osândim la o moarte ruşinoasă, căci, după vorba lui, Dumnezeu
va avea grijă de el".
Întotdeauna viaţa omului drept deranjează,
este un reproş continuu pentru cei lipsiţi de scrupule. Sfinţii Părinţi ai Bisericii
au văzut în figura acestui om drept şi persecutat, o imagine anticipată a lui Cristos
în timpul pătimirii. Chiar în toiul împotrivirilor şi al batjocurilor, omul evlavios,
temător de Dumnezeu şi încrezător în el, rămâne ferm şi neclintit în convingerea că
Domnul este ajutorul său.
Primei lecturi îi răspunde Psalmul 53, un psalm
al lui David, care fugind din calea urmăritorilor trimişi de Saul, se ascunde, dar
denunţat de localnici şi înconjurat din toate părţile, scapă de la moarte ca prin
minune. Rugăciunea sa încrezătoare este pusă pe buzele lui Isus la Liturghia din timpul
Postului Mare, înainte de Paştele Învierii Domnului: „Tu, Doamne, eşti ocrotitorul
vieţii mele. Mântuieşte-mă, Dumnezeule, pentru cinstea numelui tăuşi fă-mi dreptate prin puterea ta; ascultă-mi rugăciunea, Dumnezeule,
ia aminte la cuvintele mele. Cei mândri s-au ridicat împotriva mea, cei
puternici vor să-mi ia viaţa: ei nu se gândesc la Dumnezeu. Dar Dumnezeu este
ajutorul meu, Domnul este ocrotitorul vieţii mele. Cu bucurie
îţi voi aduce jertfă,voi preamări numele tău, pentru că tu, Doamne,
eşti bun.
3. Esenţa Evangheliei. În lumina primei
lecturi şi a psalmului responsorial înţelegem mai bine al doilea anunţ al lui Isus
despre misiunea de a răscumpăra lumea prin suferinţă, prin dăruirea de sine de bună
voie şi slujirea tuturor. Dacă în capitolul 7 al cărţii profetului Daniel, se spune
că Fiul Omului primeşte de la Dumnezeu „stăpânirea, slava şi împărăţia şi că toate
popoarele, neamurile şi limbile îi slujeau”, astăzi în Evanghelia după Marcu 9,30-37
, nu găsim nimic din toate acestea. Din contra, Isus spune că „Fiul Omului va fi dat
în mâinile oamenilor” şi că „Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă”.
Scrie
Sfântul Marcu: În acel timp, Isus străbătea Galileea împreună cu
ucenicii săi şi nu voia să afle nimeni, căci dorea să-i instruiască pe ucenicii săi.
El le spunea: "Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi ei îl vor ucide, dar
la trei zile după moartea lui va învia". Însă ucenicii n-au înţeles aceste cuvinte
şi le era frică să-l întrebe. Ei au sosit la Cafarnaum şi, ajunşi acasă, Isus i-a
întrebat: "Despre ce aţi discutat pe drum?" Ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii
cu alţii, voind să ştie care dintre ei era cel mai mare. După ce s-a
aşezat, Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: "Dacă cineva vrea să fie cel
dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor". Luând
atunci un copil, l-a pus în mijlocul lor. Apoi, strângându-l în braţe, le-a spus:
"Cine primeşte în numele meu un copil ca acesta, pe mine mă primeşte,
iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe cel care m-a trimis".
Un
cunoscut biblist a scris că fiecare din cele patru evanghelii nu este altceva decât
povestirea patimii, morţii şi învierii lui Isus, precedată de o amplă introducere.
Definiţia pune accentul pe miezul Evangheliei, care consistă în a purta la cunoştinţă
tuturor oamenilor că Isus, Fiul lui Dumnezeu, ne-a salvat prin patima, moartea şi
învierea sa. Este deci firesc că Marcu, înainte de proceda la povestirea patimii lui
Isus, îi anunţă începutul apropiat prin trei solemne sunete de trâmbiţă, pe care le
face să răsune în evanghelia sa la intervale aproape regulate pentru a le spune cititorilor:
„Acum atenţie!” Are loc începutul propriu-zis al Evangheliei. Ceea ce v-am povestit
până acum despre Isus este fără îndoială interesant, dar mai interesant şi mai important
încă este ceea ce încep acum să vă spun despre el.
Isus, desigur, a vorbit
de mai multe ori apostolilor despre patima şi învierea sa, dar evanghelistul Marcu
schematizează anunţurile într-o formulă, ce trebuie să servească pentru cateheza sa
şi o repetă de trei ori pentru că tripla repetare a unui adevăr face parte din procedeul
didactic, care - aşa cum au descoperit maeştrii tuturor popoarelor - corespunde unui
ritm de învăţare natural pentru mintea umană. Şi în Evangheliile după Matei şi
Luca, redactate cu siguranţă după cea a lui Marcu, sunt prezent trei anunţuri despre
patimă, moarte şi înviere. În ceea ce priveşte Evanghelia după Marcu, cele trei anunţuri
se găsesc în 8,31; 9,31 şi 10,32-34.
4. Nu înţelegeau. Observaţie clară şi aceasta nu este singura înţelepciune didactică a lui Marcu.
Considerând atent reacţiile apostolilor la anunţurile despre patimă şi înviere date
lor de Isus, Marcu şi-a dat seama că nu erau diferite de reacţiile oamenilor din vremea
sa, când le vorbea despre patima, moartea şi învierea lui Isus. Prima reacţie a
apostolilor este aceea de a nu înţelege necesitatea şi sensul suferinţei lui Mesia
şi a învierii sale: Marcu precizează aceasta după povestirea schimbării la faţă a
lui Isus pe muntele Tabor (9,10-12) şi o repetă şi în pericopa de azi: „Însă ucenicii
n-au înţeles aceste cuvinte şi le era frică să-l întrebe” (9,32).
Voind
să interpretăm din punct de vedere psihologic această reacţie, am putea spune că lumea
nu numai că refuză gândul la prăbuşirea ideologiei triumfului, legată dintotdeauna
cu ideea de Dumnezeu, dar îşi dă seama că în misterul lui Mesia care suferă este implicată
şi viaţa proprie: viaţa ucenicului urmează pe cea a Învăţătorului.
5.
Reacţii diferite. Care poate fi continuarea acestei lecţii amare? Cea a lui Petru
care după primul anunţ al patimii i-a declarat clar lui Isus dezacordul său (Mc
8,32), sau cea a apostolilor care, cuprinşi de frica perspectivei că vor trebui
să sufere împreună cu Isus, au preferat nici să nu se gândească la aşa ceva, ci să
depăşească momentul problematic, lansându-se în discuţii de cu totul alt gen?
În
pericopa de azi, Marcu ne face să aflăm, că, după a doua vestire a patimii. apostolii
au început să discute pe drum unii cu alţii, „voind să ştie care dintre ei era cel
mai mare” (v. 34). După al treilea anunţ, va prezenta pe doi dintre ei, pe Iacob şi
Ioan, care se apropie de Isus şi îi cer pentru ei un statut special în împărăţia sa
glorioasă (Mc 10,37).
Marcu se dovedeşte un maestru în arta narativă.
Nu putea explica mai bine abisul care îl separa pe Isus, în ajunul morţii, de gândirea
apostolilor săi. Şi nu putea prefigura mai clar care putea fi viitorul Bisericii sale.
Pe de o parte Isus care îi invită pe ucenicii săi să urce cu el pe Calvar şi pe de
alta, discipolii de atunci, şi cei din timpul nostru, care reduc creştinismul la discuţii
interminabile despre cine în Biserică şi în afara ei este demn de respect înaintea
lui Dumnezeu.
6. Felurite forme de putere. Într-adevăr nu există
nimic care să-l atragă pe om mai mult decât puterea, nici chiar sexul care, cel puţin
aluziv, pare prezent azi la tot pasul şi în orice spectacol; dar nici chiar banul
căruia - cum se citeşte în Biblie - toate i se supun (Qoh).
S-a
spus că spre deosebire de sex care, în pofida vivacităţii, este monotematic, şi de
ban care este o obsesie plicticoasă şi murdară, puterea se exprimă într-o multiplicitate
de forme, de la cea juridico-politică la cea intelectuală (puterea culturii), de la
cea a sentimentelor (dacă mă iubeşti, atunci fă ceea ce îţi spun eu) la forma religioasă
(război sfânt).
Puterea care se exprimă în religie este cea mai pernicioasă
dintre toate puterile. Este dăunătoare pentru religie, pentru că o transformă din
cult adus lui Dumnezeu în cult adus omului care vorbeşte în numele lui Dumnezeu. Este
păgubitoare pentru om, deoarece este imposibil ca în interiorul unei structuri de
putere religioasă, să-ţi dai seama de propria situaţie de sclavie.
7.
Funcţii religioase.Apostolii care îl urmau pe Isus, judecând despre cine
dintre ei ar fi fost cel mai mare în împărăţia lui Mesia, nu erau însetaţi de putere.
Nu erau nişte trufaşi care plănuiau să exploateze ocazia oferită de Isus pentru a
deveni mari prefecţi sau viziri.
Deoarece au înţeles că Isus intenţiona
să transforme ordinea religioasă a poporului său, se gândeau că-i pot da o mână de
ajutor asumând funcţiile pe care noua ordine le comporta. Gândeau aceasta însă nu
foarte diferit de acei ecleziastici care declară că asumă o funcţie de prestigiu exclusiv
„pentru slava lui Dumnezeu”, sau de acei politicieni care susţin sus şi tare că îşi
exercită răspunderile publice urmărind doar binele poporului. Cel puţin în unele
cazuri, îndoiala poate fi o dovadă de realism.
8. Şi ei tăceau.
Dar „ajunşi acasă” - este vorba de casa din Cafarnaum, care în limbajul lui Marcu
înseamnă Biserica, locul unde se adună comunitatea şi se lămureşte sensul Cuvântului
lui Dumnezeu - Isus i-a întrebat pe apostoli: "Despre ce aţi discutat pe drum?" (v.33)
Marcu notează: „Ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alţii, voind să ştie care
dintre ei era cel mai mare” (v.34). Se poate încheia meditaţia despre acea tăcere
penibilă a apostolilor. Este tăcerea creştinului în faţa Cuvântului lui Dumnezeu,
în faţa căruia îşi pierd vigoarea toate cuvintele omeneşti şi se dizolvă, ca ceaţa
sub soare, toate planurile arhitectonice chiar religioase ale oamenilor.
Distanţa
dintre cele două proiecte, cel al lui Dumnezeu şi cel al oamenilor, apare evidentă
din însăşi istoria Bisericii, pe care Dumnezeu ar dori-o ca o mireasă fără vreo pată
sau rid (Ef 5,27, dar care, din cauza păcatelor celor care fac parte din ea, riduri
are multe iar pete încă şi mai multe.
9. Locul celui mai mic. Lecţia
este dată de Isus însuşi. Textul precizează că „după ce s-a aşezat, Isus i-a chemat
pe cei doisprezece”, adică pe cei care vor avea responsabilităţi în vestirea Evangheliei.
Ei vor trebui să-l urmeze şi să-l imite pe Învăţătorul lor, care se face mic, ascultător,
slujitor: "Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi
slujitorul tuturor" (v.35). Şi Isus le arată ca exemplu copilul, acela care potrivit
contextului vremii, nu i se acordă multă atenţie. Spre aceştia vor trebui să se îndrepte
cu mai multă solicitudine: "Cine primeşte în numele meu un copil ca acesta, pe mine
mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe cel care
m-a trimis" (v.37).
Astfel în loc să se preocupe de poziţia pe care o vor
avea în împărăţia lui Dumnezeu, ucenicii trebuie să fie mai întâi atenţi la cei cărora
vor trebui să le vestească Cuvântul. Şi acest lucru este valabil pentru orice ucenic
al lui Cristos. Iar Scrisoarea Sfântului Iacob - azi lectura a doua - o spune cu
forţă, punând în gardă împotriva oricărei forme de invidie şi rivalitate. Găsim aici
un admirabil tablou al vieţii sociale bazate pe dreptate. Rodul ei este pacea, care
din nefericire este tulburată de invidia provocatoare de certuri şi războaie.
Urcării
pe scara locurilor de onoare, Isus îi opune drumul spre Ierusalim, calea crucii, smerenia
şi slujirea semenilor. Identificându-se cu cei mici, Isus vrea ca ucenicii săi să
descopere adevărata măreţie a umilinţei, a simplităţii, a copilăriei spirituale care
îi înscrie între „săracii lui Dumnezeu” pe care el îi va înălţa.
În faţa
lui Dumnezeu contează nu cel care urmăreşte să domine peste alţii ci acela care este
gata să se jertfească pentru ei, pe urmele lui Isus slujitorul prin excelenţă.
Este
regula comunităţii creştine de la început, care singură garantează pacea. Isus, înălţat
pe crucea suferinţei şi a infamiei a dobândit o slavă nepieritoare; umilindu-se pe
sine, a fost înălţat la dreapta Tatălui Cu întreaga Biserică cerem la rugăciunea
zilei: Dumnezeule, Părinte iubitor, tu ai voit ca toată legea să fie cuprinsă în porunca
iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele; te rugăm, dă-ne harul ca împlinind
această poruncă, să putem ajunge la viaţa veşnică.
(RV - A. Lucaci, material
omiletic din 21/22 septembrie 1991, completat şi restructurat sâmbătă 22 septembrie
2012)