Consideraţii omiletice la Duminica a XXIV-a din Timpul de peste an, B: Cristos mântuitorul, slujitor suferind

(RV - 16 septembrie 2012) E Ziua Domnului. Suntem aproape de data deschiderii Anului Credinţei proclamat de Benedict al XVI-lea iar în această Duminică a XXIV-a din Timpul de peste an, Liturghia ne propune un fragment din Evanghelia după Sfântul Marcu 8,27-35, în care Isus pune ucenicilor o întrebare foarte actuală şi pentru noi: "Dar voi cine spuneţi că sunt eu?". Isus doreşte ca noi să nu ne oprim la ceea ce spun alţii despre el, dar cere ca fiecare să se întâlnească direct cu persoana sa, să păşească pe urmele sale. Numai în felul acesta răspunsul despre identitatea sa va fi o profesiune de credinţă ce vine dintr-o inimă şi o minte luminate de Duhul Sfânt, aşa cum s-a petrecut cu Petru.

Să luăm aminte la cuvintele Sfintei Evanghelii:
„În acel timp, Isus, împreună cu ucenicii săi, se îndreptau către satele din ţinutul Cezareii lui Filip. Pe drum i-a întrebat pe ucenici: "Cine spun oamenii că sunt eu?" Ei i-au răspuns: "Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul dintre profeţi". Atunci el i-a întrebat: "Dar voi cine spuneţi că sunt eu?" Simon Petru i-a răspuns: "Tu eşti Cristos". El le-a poruncit să nu vorbească nimănui despre el. Atunci, pentru prima dată, le-a făcut cunoscut că Fiul Omului trebuie să îndure multe şi să fie respins de către bătrâni, de către marii preoţi şi de către cărturari, că trebuie să fie ucis şi după trei zile să învie. Isus le-a spus aceasta în mod deschis. Atunci Petru l-a luat deoparte şi a început să-i facă reproşuri vii. Însă Isus s-a întors, a privit la ucenicii săi şi l-a mustrat pe Petru, spunându-i: "Pleacă din faţa mea, Satană! Gândurile tale nu sunt cele ale lui Dumnezeu, ci sunt cele ale oamenilor". Apoi a chemat la el poporul şi pe ucenicii săi şi le-a zis: "Dacă vrea cineva să vină după mine să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cel care vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; dar cel care-şi va pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva".

1. Moment de cumpănă. Duminica trecută, am ascultat profeţia mesianică a lui Isaia „Dumnezeu însuşi va veni şi vă va mântui” (35,4), iar Evanghelia îl prezenta pe Isus, împlinind printr-un miracol, cuvântul profetului. Isus se manifesta atunci ca Mesia, puternic în fapte, în misiunea sa de mântuire.

Evanghelia acestei duminici relatează o etapă foarte importantă pe drumul care îl conduce pe Isus şi pe ucenici spre Ierusalim. Ne găsim la un punct de cotitură iar Isus doreşte să verifice situaţia împreună cu prietenii săi.

Apostolii au păşit pe urmele lui Isus convinşi că era Regele Mesia. Isus i-a primit cu bunăvoinţă şi pentru a le da ocazia de a face puţină practică evanghelică, i-a trimis să predice prin satele din Galileea. La întoarcere, Învăţătorul se interesează şi din întrebările pe care le pune, ei îşi dau seama că nu au înţeles totul despre el. Îi întreabă cine spune lumea şi cine spune ei că este el. Şi apoi o întrebare ce se poate deduce: Ştiţi voi că misiunea evanghelică comportă riscul, mai mult, siguranţa de a fi duşi la moarte?

2. O misiune dificilă. Exista un decalaj între ideea pe care şi-o făcea lumea despre mântuirea adusă de Mesia cel aşteptat şi adevărata misiune a lui Isus. Poporul lui Israel aştepta un mesia, trimis al lui Dumnezeu, care trebuia să elibereze ţara de sub jugul ocupantului şi să restaureze o naţiune puternică.

Realitatea pe care Isus încearcă să o descopere este cu totul alta. Trebuie acum ca ucenicii să accepte adevăratul chip al lui Mesia pe care Dumnezeu îl trimite. Acela care până acum manifesta mântuirea lui Dumnezeu prin semne şi minuni, anunţă că de acum înainte împlinirea misiunii sale, adică manifestarea deplină a mântuirii lui Dumnezeu va trece prin slăbiciune şi prin cea mai mare despuiere de sine.

Figura slujitorului suferind din cartea profetului Isaia, astăzi prima lectură, introduce bine în această abandonare al lui Isus la voinţa Tatălui şi la respingerea din partea oamenilor:
Citirea din cartea profetului Isaia 50,5-9a:
Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea, iar eu nu m-am împotrivit, nici nu m-am dat înapoi. Spatele mi l-am dat spre a fi lovit, obrajii spre a fi pălmuiţi şi faţa nu mi-am întors-o de la cei care mă ocărau şi mă scuipau. Domnul Dumnezeu îmi vine în ajutor, de aceea nu m-au doborât ocările. De aceea le-am oferit o faţă ca de cremene şi ştiu că nu voi rămâne de ruşine. Apărătorul meu este aproape. Cine mă va acuza? Să ne prezentăm împreună la judecată! Este cineva care vrea să mă învinuiască? Iată, Domnul Dumnezeu îmi ia apărarea. Cine mă va condamna?

Revenim la pericopa evanghelică. Acela care se manifesta până atunci ca mântuitor puternic, ia înfăţişarea de servitor suferind. Isus anunţă clar patima, moartea şi învierea sa. Şi pe această cale le cere ucenicilor să-l urmeze, în ciuda faptul că nu au înţeles încă toate. Va trebui ca ei să facă experienţa pascală pentru a înţelege mai bine misterul lui Isus, Cristos, şi adevărata sa misiune, aceea de a lua în toate condiţia de om, inclusiv suferinţa şi moartea, pentru a o transfigura prin învierea sa.

3. Petru protestează. Apostolii, luaţi prin surprindere, se comportă la fel ca acei creştini care în timpul Liturghiei duminicale, asistă „impasibili” la orice solicitare evanghelică sau se prefac că nu înţeleg, sau cred că predica îi priveşte pe alţii şi nu pe ei.
Petru face şi mai rău. Începe să-i reproşeze lui Isus pentru că, tulburând planurile, pe ale sale şi pe cele ale celorlalţi apostoli, a început să vorbească despre suferinţă şi moarte, exagerând lucrurile.

La rândul său şi Isus îl mustră aspru pe Petru spunându-i: "Pleacă din faţa mea, Satană! Gândurile tale nu sunt cele ale lui Dumnezeu, ci sunt cele ale oamenilor" (v.33).
Problema religiozităţii umane este toată aici: majoritatea oamenilor încearcă să adapteze „gândurile lui Dumnezeu” la cele „ale oamenilor”, la felul lor de a gândi.

4. Context de persecuţie. Când Marcu scrie această pericopă, Petru şi Ioan erau deja arestaţi şi maltrataţi de mai multe ori, Iacob, ruda Domnului, fusese decapitat şi peste toţi ucenicii planau suspiciunea autorităţilor civile şi religioase, prejudecăţi populare şi posibilitatea concretă de a fi aruncaţi în închisoare în orice moment, procesaţi şi ucişi. Acestei comunităţi de ucenici, cuprinşi de frica de a fi anchetaţi şi privaţi de bunurile lor, Marcu nu le oferă tranchilizante şi fraze de falsă linişte, ci le aminteşte fraza dură a lui Isus:
"Dacă vrea cineva să vină după mine să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cel care vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; dar cel care-şi va pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva" (Mc 8,34-35).

Astfel creştinismul s-a conjugat adesea cu eroismul. Iar celor care spuneau: „Sângele nostru nu e apă. Nu ne-am născut pentru ca să fim eroi, Marcu le aminteşte o altă frază a lui Isus: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă îşi pierde sufletul? Căci ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Mc 8,36-37).

La această întrebare, pusă în astfel de termeni, nu se poate da decât acest răspuns: „Lumea întreagă nu valorează cât mântuirea noastră veşnică”.

5. Răspunsul creştinilor. Se citeşte în viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, episcop de Constantinopol între anii 397 şi 407, că ales episcop datorită înţelepciunii şi rigorii sale morale, a intrat repede în conflict cu autorităţile civile ale imperiului şi chiar cu suveranii. Împăratul Arcadie a ordonat de aceea unor funcţionari să-l ameninţe cu moartea pentru a-l intimida şi astfel să înceteze criticile la adresa curţii imperiale. Dar funcţionarii aceia i-au răspuns împăratului că episcopul Ioan nu se teme de moarte, ci numai de judecata lui Dumnezeu.
"Dacă îl vei trimite pe episcopul Ioan în exil, nu se va tulbura, deoarece patria lui este lumea întreagă.
Dacă îl privezi de bunurile sale, nu-l păgubeşti pe el ci pe săracii cărora le aparţin acele bunuri.
Dacă îl pui în cătuşe, va săruta lanţurile.
Dacă îl condamni la moarte, va fi fericit să sufere pentru credinţa sa.
Dacă vrei să-i faci un rău, atunci determină-l să păcătuiască. Este singurul lucru de care se teme, pentru că păcatul îl separă de Isus şi în Isus este viaţa veşnică, mai mult el este viaţa veşnică (1In 1,2; 5,20).

6. Faptele credinţei. Şi afirmă Sfântul Iacob în scrisoarea sa, azi lectura a doua: „credinţa, dacă nu are fapte, este moartă” (2,17). A se teme de altceva, de bătrâneţe, boală, solitudine, moarte este semn că stimăm mai mult viaţa aceasta, decât pe cealaltă, mai mult lumea decât pe Dumnezeu.

Amintim aici cuvintele apostolului Paul, din versetul propus înainte de proclamarea Evangheliei duminicale:
"Eu mă laud numai cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume" (Gal 6,14).

Cu Psalmul 144, astăzi răspuns la prima lectură spunem în încheiere:
„Voi umbla în prezenţa Domnului pe pământul celor vii. Îl iubesc pe Domnul
care ia aminte la glasul rugăciunii mele. El şi-a plecat urechea spre mine, în ziua în care l-am chemat.
Mă cuprinseseră lanţurile morţii, eram prins în lanţurile împărăţiei morţilor,
mă chinuiau teama şi neliniştea. Am invocat numele Domnului: "Doamne, salvează-mi sufletul!"
Domnul este bun şi drept, Dumnezeul nostru este plin de îndurare. Domnul ocroteşte pe cei mici: am fost în necaz şi el m-a salvat.
El m-a salvat de la moarte, a ferit ochii mei de lacrimi, picioarele mele de cădere. Voi umbla în prezenţa Domnului pe pământul celor vii".

(RV - A.Lucaci, material omiletic elaborat şi structurat sâmbătă 15 şi duminică 16 septembrie 2012)