Entuziasmul pentru "îndrăzneţul zbor": papa Paul VI, debarcarea pe Lună şi întâlnirea cu Armstrong

RV 27 aug 2012. Moartea lui Neil Armstrong, primul om care, în iulie 1969, a pus piciorul pe Lună, a readus în prim plan euforia de necuprins care în acele zile a unificat o mare parte a planetei prin curajul oamenilor de pe Apolo 11, oameni cărora Suveranul Pontif al timpului, papa Paul al VI-lea, a dedicat repetate binecuvântări şi dovezi de admiraţie.

Două zile care l-au fascinat la propriu pe un papă sobru ca Paul al VI-lea: 20 iulie, aşteptarea, şi 21 iulie, împlinirea. La început stă ceea ce trei zile mai târziu avea să definească "trauma noutăţii şi a uimirii", de care Paul VI se simte învestit asemeni restului umanităţii şi de la care nu se poate sustrage. La Angelus, duminică, 20 iulie 1969, Papa Montini este deja cu gândul la seara zilei, când trei astronauţi americani urmau să ajungă pe Lună:
• "Astăzi este o zi mare, o zi istorică pentru umanitate, dacă într-adevăr în această seară doi oameni vor pune piciorul pe Lună, ceea ce Noi, alături de întreaga lume în trepidaţie, exultanţă şi rugăciune, ne dorim să se întâmple în mod fericit. Vom face bine să ne gândim la acest eveniment extraordinar şi uluitor" (Angelus, 20 iulie 1969).

"Vom face bine să ne gândim...". Deşi luat de avânt, ca toţi ceilalţi, Paul VI şi-a păstrat totuşi o uşoară luciditate şi detaşare, care i-au permis să găsească o deschizătură de raţionalitate în mijlocul unei înfocate exaltări colective, care nu contenea să omagieze anticipat eroii de pe Lună. Dar apoi, evenimentul despre care s-a scris şi s-a comentat săptămâni şi luni la rând, prinde "soliditatea" imaginilor TV. Era noaptea de 21 iulie în Europa şi Papa urmărea aselenizarea la Observatorul Astronomic al Vaticanului de la Castel Gandolfo. După reuşita misiunii, Paul VI aduce mulţumiri Cerului eliberând fără rezerve întregul său entuziasm:
• "Mărire în cer lui Dumnezeu! Şi cinste vouă, oameni care aţi împlinit această mare aventură spaţială! Cinste oamenilor responsabili, cercetătorilor, proiectanţilor, organizatorilor, operatorilor! Cinste tuturor celor care au făcut posibil îndrăzneţul zbor! Vouă tururor, cinste, care aţi contribuit în diferite feluri! Cinste vouă, care, aşezaţi în spatele aparatelor voastre minunate, conduceţi, vouă, care aţi făcut cunoscută lumii lucrarea şi ceasul care întinde pînă în adâncimile cereşti stăpânirea înţeleaptă şi îndrăzneaţă a omului. Cinste, salutare şi binecuvântare!" (Mesaj către cosmonauţi, 21 iulie 1969).

Două zile mai târziu, miercuri, 23 iulie, Papa Montini a prezidat audienţa generală. Tema, dacă mai era nevoie, debarcarea pe Lună, o nouă dovadă a impactului pe care evenimentul l-a avut asupra imaginarului public. Paul al VI-lea a explicat la cateheză că credinţa şi ştiinţa nu sunt în contrast: "omul care cercetează, care caută, care gândeşte, nu se poate sustrage de la omniprezenţa obiectivă a lui Dumnezeu" şi a lui Cristos, care rămâne pentru acel cosmos, brăzdat în parte de modulul lunar, "începutul şi sfârşitul". Şi în acele zile de uimire pentru excelenţa aparaturii tehnice, Papa scotea în evidenţă forţa nemăsurabilă a spiritului:
• "În ebrietatea acestei zile fatidice, adevărat triumf al mijloacelor produse de om pentru stăpânirea cosmosului, nu trebuie să uităm nevoia şi datoria omului de a se stăpâni pe sine" (Angelus, 20 iulie 1969).

"Îndrăzneţul zbor" avea de făcut o nouă aterizare celebră, de mare impact simbolic, la umbra Cupolei Sf. Petru, câteva luni mai târziu. Era 16 octombrie 1969. Paul al VI-lea, pătruns încă de emoţie şi admiraţie, a dat mâna personal cu Neil Armstrong şi cei doi însoţitori ai memorabilei aventuri spaţiale, Edwin Aldrin şi Michael Collins.

rv – A. De Carolis/A. D.