Consideraţii omiletice la Duminica a XXI-a din Timpul de peste an (B): La cine să mergem, Doamne? Tu ai cuvintele vieţii veşnice

(RV - 25 august 2012) E Ziua Domnului! În duminica a XXI-a din Timpul ordinar, liturghia prezintă pasajul evanghelic de la Sfântul Ioan 6,60-69 cu reacţiile ucenicilor la discursul lui Isus despre pâinea vieţii, coborâtă din cer. Mulţi dintre ei rămân scandalizaţi şi îl părăsesc. Atunci Isus le zice apostolilor: "Vreţi şi voi să plecaţi?" Simon Petru i-a răspuns: "Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Iar noi am crezut şi am ştiut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu".
1. Criza galileeană. Comentează părintele carmelit Bruno Secondin, profesor emerit de Teologie spirituală la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma:
Acest pasaj evanghelic reprezintă în viaţa publică a lui Isus ceea ce exegeţii numesc „criza galileeană”, deoarece la sfârşitul amplului discurs despre pâinea vieţii - care ne-a însoţit toată luna august - reacţiile sunt dure. O parte dintre ucenici consideră ca absurd şi imposibil discursul despre pâinea vieţii. Practic Isus le cere să mănânce trupul lui şi să bea sângele lui, şi de aceea nu-l mai urmează. Cu toate acestea, Isus nu retrage cele spuse, nu încercă să ajusteze limbajul pentru a atenua senzaţia de absurditate. Acesta este miezul mesajului său şi al misiunii sale. Dispus să joace totul pentru acest adevăr Isus riscă să piardă chiar cercul cel mai intim al ucenicilor pe care îi provoacă să se decidă: "Vreţi şi voi să plecaţi?". Răspunsul spontan al lui Petru reechilibrează situaţia, dar, desigur, riscul unui eşec complet nu fusese niciodată atât de aproape. Exclamaţia lui Petru este frumoasă, dar şi el va cunoaşte apoi momente de confuzie şi de refuz. Va trebui să-şi revină mereu, să redescopere sensurile şi să regăsească motivaţiile în urmarea Învăţătorului. La fel ca pentru noi toţi: momentele rare pline de avânt sunt însoţite de îndoieli şi plecări, nedumeriri şi deziluzii amare. Ar trebui să-l invocăm întotdeauna pe Duhul care dă viaţă şi purifică motivaţiile şi orice fragilitate.
Până aici părintele carmelit.

2. Credinţa şi fizionomia Liturghiei. Să încadrăm lectura Evangheliei în ansamblul liturghiei Cuvântului care dă fizionomia fiecărei duminici. Creştinii, poporul Noului Legământ, format prin jertfa adusă de Isus odată pentru totdeauna, participă la ea celebrând sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Euharistia semnifică şi realizează comuniunea vie cu Dumnezeu, acel ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare.
Totul însă presupune darul credinţei primit în suflet la Botez ca o sămânţă ce trebuie cultivată, ca o lumină ce trebuie întreţinută turnând mereu în candelă undelemnul rugăciunii. Este un dar pe care îl primim în vasele noastre de lut, de aceea trebuie păstrat cu grijă ca să nu se piardă.
În acest sens antifonul de intrare la Liturghie, primele versete ale psalmului 85/86, este un strigăt de credinţă.
„Pleacă-ţi, Doamne, urechea şi ascultă-mă; Dumnezeul meu, mântuieşte pe slujitorul tău care se încrede în tine. Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua”.

Credinţa în bunătatea lui Dumnezeu este impresionantă prin simplitatea cu care se exprimă. Domnul pare atât de aproape ca să asculte, să ierte, să mântuiască. În fiecare dimineaţă, de fapt, ne găsim în faţa unei alegeri. În cursul zilei voi fi slujitor credincios al lui Dumnezeu sau rob al idolilor? Zilnic creştinul se află la răscruce trebuind să decidă pe ce cale să păşească. Este decizia în faţa adevărului şi a iubirii întruchipate de persoana lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

3. Reînnoirea mărturisirii de credinţă. Evanghelistul Ioan relatând dezacordurile profunde trezite de Isus în ucenici, dar şi Biserica, propunând un pasaj din Scrisoarea sfântului Paul către Efeseni despre misterul căsătoriei creştine ca realizare a unirii lui Cristos cu Biserica sa, nu maschează dificultatea de a fi credincioşi lui Cristos, sau de a-l înţelege bine. Este vorba de a discerne în cuvântul lui Dumnezeu ceea ce azi poate face să crească forţele vii ale umanităţii. Dar pentru ca acest discernământ să poată avea loc, rămâne indispensabil de a ne sprijini pe afirmaţia solemnă a lui Cristos: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă” (In 6,63), devenind mărturisire personală şi comunitară: „Cuvintele tale, Doamne, sun duh şi viaţă: tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,64b.69b).

Este ceea ce a sesizat deja poporul evreu atunci când Iosue i-a cerut, în adunarea de la Sichem, să facă o alegere radicală, să se decidă cui vrea să-i slujească, după cum citim în cartea care-i poartă numele, azi prima lectură Iosue 24,1-2a.15-17.18b.

Israelul, după ani de peregrinare prin pustiu, ajuns în centrul ţării făgăduinţei, la Sichem, sediul unui sanctuar naţional legat de memoria patriarhiilor biblici, este interpelat de Iosue, cel care l-a introdus în pământul promis, să aleagă între Domnul Dumnezeu şi dumnezeii străini: „Alegeţi-l astăzi pe acela căruia vreţi să-i slujiţi: pe zeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Eufrat sau pe zeii amoriţilor în ţara cărora locuiţi. Eu şi casa mea vrem să-i slujim Domnului!" Atunci poporul a răspuns: "Mai bine moartea decât să-l părăsim pe Domnul, ca să slujim altor dumnezei!”(…) Noi vrem să-i slujim Domnului, pentru că el este Dumnezeul nostru!" (Ios 24,15-16.18b)
O alegere conştientă, solemnă şi comunitară de a sluji lui Dumnezeu fără compromisuri. „Mai bine moartea, decât să-l părăsim pe Domnul”. Este profesiunea de credinţă - CREZUL - poporului biblic în momentele solemne ale adunării. Fiecare îşi dă adeziunea de a sluji liber şi bucuros unui Dumnezeu gelos care nu suportă concurenţa altor prezenţe.

Observăm că în felul acesta poporul recunoaşte în Dumnezeu un protector fidel al existenţei sale şi care îi va oferi mereu refugiu cum răspunde Psalmul 33,16-21:
„ Ochii Domnului sunt îndreptaţi către cei drepţi şi urechea lui ia aminte la strigătele lor.
Domnul îi înfruntă pe cei răi, pentru a şterge amintirea lor de pe pământ.
Când cei drepţi strigă, Domnul îi aude şi-i scapă din orice strâmtoare.
Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită şi-i mântuieşte pe cei cu sufletul mâhnit.
Multe încercări se abat peste cel drept, dar Domnul îl eliberează din toate.
El veghează asupra fiecăruia dintre oasele celui drept, nici unul dintre ele nu va fi zdrobit.

De notat, de asemnea, că în textul lecturii din cartea lui Iosue răsună de 14 ori verbul a sluji, a servi. Spre deosebire de semnificaţia cuvântului în limbile noastre, în vorbirea biblică verbul nu se referă la o muncă servilă ci indică adeziunea liberă şi cu bucurie la planul lui Dumnezeu. De aceea numele de slujitor sau servitor este titlul dat celor mai mari figuri biblice, de la Abraham la Moise, de la Iosue la David, de la profeţi la figura mesianică a „Slujitorului lui Dumnezeu”, personajul cântat de profetul Isaia. Iar în Noul Testament, Maria din Nazaret se declară „slujitoare a Domnului”.

4. Alegeri religioase, convertire continuă. În romanul „Jurnalul unui paroh de ţară” al scriitorului francez Georges Bernanos (1888-1948), sacristanul Arsenie îi spune tânărului paroh care îi vorbea despre convertirea enoriaşilor: „Convertire…convertire. Am şaptezeci de ani şi n-am văzut niciodată aşa ceva cu ochii mei. Fiecare se naşte într-un fel sau altul şi trăieşte aşa cum e” (Mondadori, Milano 1965, pp.186-187).

Aceasta este convingerea celui care consideră că oamenii sunt religioşi, mai puţin religioşi, agnostici sau atei din tradiţia de familie sau de-a dreptul prin ADN-ul propriu. Bătrânul sacristan Arsenie îşi lămureşte gândul adăugând: „În familia mea suntem toţi oameni de biserică… Nu este nici un caz dintre ai noştri care să fi murit fără sacramente. E sângele care vrea aşa, ce să-i faci, nu-i nimic de făcut!”.

Există ceva adevărat în această convingere, dar nu totul e adevăr. De schimbări religioase, în toate sensurile şi în toate direcţiile, este plină istoria umană. Din acest motiv în Biblie există o continuă chemare la convertire la Dumnezeu, cum face Iosue în prima lectură de azi, şi cum notează Ioan în Evanghelia acestei duminici, că mulţi dintre ucenicii lui Isus s-au retras şi nu mai umblau cu el (In 6,66).

5. Reînnoirea legământului. Chemarea prin care Iosue se adresează bătrânilor, căpeteniilor şi poporului lui Israel după moartea lui Moise, este categorică, un adevărat „aut…aut”, ori…ori: „Dacă nu mai sunteţi dispuşi să slujiţi Domnului, alegeţi-l astăzi pe acela căruia vreţi să-i slujiţi…”; şi poporul decide să nu se îndepărteze de cultul acelui Dumnezeu care l-a eliberat din sclavia Egiptului, pentru a sluji zeilor popoarelor pe care le-au întâlnit în timpul peregrinării şi apropierii de ţara făgăduită.

Sensul acestui episod este că nu există nici o alegere religioasă care să poată fi definitivă. Israelul a trecut prin încercările dramatice ale pustiului şi a păstrat fidelitatea faţă de Dumnezeul său eliberator, dar nu este sigur că atare fidelitate poate să dureze pentru totdeauna. De aceea se cere ca în etapele fundamentale ale vieţii alegerea religioasă să fie reînnoită.

Cât timp această alegere nu este revăzută, reconsiderată, chibzuită din nou în toate aspectele ei, şi în cele din urmă acceptată de toţi membrii tuturor familiilor din cele douăsprezece triburi, nu există alegere şi nu există conştiinţă religioasă. În asemenea caz, religia este doar un obicei, o străveche valoare istorică şi culturală ce trebuie păstrată, dar nu este o alegere religioasă în sensul deplin al cuvântului.

6. Greu este cuvântul acesta. Că lucrurile stau astfel, reiese şi mai evident din meditarea Evangheliei în care Isus se prezintă ca singura pâine a vieţii pentru mântuirea lumii şi mulţi dintre cei care l-au urmat până atunci, îi spun: "Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?" (v.60), vrând să spună: „Nu suntem dispuşi să-l acceptăm”.

Li se cere să-l urmeze pe acela care face din dăruirea de sine, în trupul (carnea) şi sângele său, semnul filiaţiei divine. Imaginii unui Dumnezeu puternic îi urmează cea a oferirii totale de sine. Iar ucenicii nu se simt în stare să abandoneze vechile lor certitudini religioase pentru a accepta Evanghelia lui Isus; de aceea s-au întors înapoi, „s-au retras şi nu mai umblau cu el”.

A da înapoi, în faţa unei propuneri religioase mai radicale pe care nu sunt dispuşi să o urmeze, se întâmplă mai des decât ne imaginăm multor oameni de toate vârstele, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. Mulţi, după ce au parcurs un drum mai lung sau mai scurt în Biserica lor, schimbă drumul. Sămânţa Evangheliei nu prinde, nu încolţeşte în ei, deoarece, după un bun început, „se lasă absorbiţi - ar spune Isus - de griji, bogăţii şi plăcerile vieţii şi nu ajung să rodească” (Lc 8,14).

7. Scepticism şi credinţă. Dar să revenim, procedând într-o perspectivă puţin mai luminoasă. Evanghelia duminicii care înregistrează reacţiile ucenicilor lui Isus la discursul său despre pâinea vieţii, se deschide cu o frază ce denotă descurajarea unora dintre ei: "Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?" (v.60), adică „Cine poate să-l accepte?”. Dar aceeaşi Evanghelie se încheie cu o profesiune de credinţă făcută de acelaşi Petru, în numele celor doisprezece: "Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Iar noi am crezut şi am ştiut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (vv-68-69).

Este vorba de două atitudini, pe care şi azi oamenii le asumă în faţa lui Isus, a naturii sale divine, a misiunii sale, a minunilor, învăţăturii, în faţa morţii şi învierii sale, dar şi în faţa prezenţei sale în Biserică şi în sacramente: două atitudini, fie cea a unui scepticism foarte decis, fie a unei credinţe foarte profunde.

Cine nu crede, refuză să accepte ceea ce nu a văzut sau nu reuşeşte să înţeleagă. În schimb, cine crede, este convins că credinţa sa este cu totul rezonabilă, deoarece îşi are rădăcinile înfipte nu în construcţiile palide ale minţii omeneşti, ci în Dumnezeu şi de aceea sunt inutile pentru el „toate ştiinţele şi toată istoria şi toată hermeneutica - maşinăria controversei şi enormul aparat al catehezei”. El zice: „Nu am nevoie de dovezi…Cred în aceasta, Doamne, doar pentru că eşti tu cel care o spui” (Frazele puse între ghilimele sunt selectate din poemul „La messe là bas” al poetului francez Paul Claudel,1868-1955).

8. Scandalul şi Duhul. Celui care a rămas scandalizat de discursul despre pâinea vieţii, Isus îi răspunde că cine a trecut acest discurs prin filtrul aparent infailibil al minţii proprii, nu va putea decât să treacă din scandal în scandal: „Vă scandalizează lucrul acesta? Dar dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-se acolo unde era mai înainte?” (vv. 61-62). Şi scandalul cel mai mare pentru cine nu înţelege cine este Isus, este tocmai învierea sa.
Isus nu demonstrează, cum pretind adversarii, natura divină a fiinţei şi acţiunilor sale, deoarece inteligenţa omului nu este în stare să înţeleagă misterele lui Dumnezeu - „trupul nu ajută cu nimic” - v.63 - în sensul de fragilitate, de neputinţă omenească. Pentru a le înţelege, spune Isus, trebuie ca Dumnezeu însuşi să le descopere omului: „nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu- i este dat de la Tatăl” (v.65).

Numai dacă Dumnezeu îl va lumina, omul va putea „vedea” că Dumnezeu este în Isus şi că cuvintele sale „sunt duh şi viaţă” (v.63). Doar când se va prăbuşi zidul raţiunii contestatoare, omul va înţelege că în învăţătura lui Isus totul este coerent, de o coerenţă pe care înainte nici nu o bănuia şi care îşi are originea în însăşi coerenţa lui Dumnezeu.

9. Duhul care dă viaţa. Încheiem aceste consideraţii cu interpretarea euharistică a discursului lui Isus ţinut la Cafarnaum despre pâinea vieţii. Isus spune că cuvintele sale „sunt duh şi viaţă” (v.63) , deoarece le pronunţă în el Duhul lui Dumnezeu care dă viaţa.

Minunată este în liturghia caldeeană chemarea prin care diaconul se adresează poporului înainte de consacrarea euharistică: „Măreaţă este această oră şi sublim este acest moment, fraţii mei preaiubiţi: Duhul Sfânt vine din lăcaşurile cereşti, coboară asupra acestor daruri şi le consacră. Staţi în picioare şi rugaţi-vă în tăcere şi cu cutremur”.

Poate şi mai frumos este acest îndemn euharistic al Sfântului Efrem Sirul din secolul al IV-lea: „Foc şi Spirit în sânul Mariei - Foc şi Spirit în apele Iordanului - Foc şi Spirit în Botezul nostru - şi Foc şi Spirit în pâine şi în potir… Sublimă minune primită între buzele noastre! - În pâine mâncăm Focul şi aflăm Viaţa” (Sf. Efrem, Imn despre credinţă, VI.17 şi X,8).

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 20/21 august 1994, întregit la 16 august 2009, revăzut şi restructurat sâmbătă 25 august 2012)

Aici versiunea prescurtată audio: