Benedict al XVI-lea la audienţa generală în cateheză despre rugăciune plecând de
la Sf. Alfons: "Cine se roagă se mântuieşte, cine nu se roagă se osândeşte"
(RV - 1 august 2012) Benedict al XVI-lea a reluat miercuri audienţele generale,
suspendate în luna iulie. Papa s-a adresat credincioşilor din Piaţa din faţa Palatului
Apostolic de la Castel Gandolfo într-un climat sărbătoresc. În comemorarea
liturgică a Sfântului Alfons Maria de Ligouri, Pontiful s-a oprit la valoarea rugăciunii
în viaţa şi operele Sfântului fondator al Congregaţiei Preasfântului Răscumpărător,
ai cărei membri sunt cunoscuţi cu numele de Părinţii Redemptorişti. În orice situaţie
de viaţă, a spus Papa, „nu ne putem lipsi de rugăciune”.
Piaţa este desigur
mai liniştită, dar entuziasmul şi afecţiunea nu par mai reduse. Piaţa Libertăţii din
Castel Gandolfo este ca Piaţa San Pietro din Vatican. Şi aici, în orăşelul de lângă
Roma, în zona numită Castelli Romani, pe malul Lacului Albano, Benedict al
XVI-lea întâlneşte pelerinii proveniţi din toată lumea şi continuă ciclul de cateheze
dedicat rugăciunii. Şi Pontiful pleacă de la comemorarea Sfântului Alfons, episcop
şi învăţător al Bisericii, patron al studioşilor de teologe morală şi al duhovnicilor.
Este unul dintre cei mai populari sfinţi din secolul al XVIII-lea datorită stilului
său simplu şi direct şi învăţăturii sale despre sacramentul Pocăinţei.
Într-o
perioadă de mare rigorism, rod al influenţei janseniste, el recomanda duhovnicilor
să administreze sacramentul Spovezii manifestând îmbrăţişarea cu bucurie a lui Dumnezeu
Tatăl care în milostivirea sa infinită nu oboseşte niciodată să-l primească pe fiul
căit.
Celebrarea de astăzi ne dă posibilitatea de a ne opri la învăţăturile
Sf. Alfons cu privire la rugăciune, cât se poate de preţioase şi pline de suflu spiritual.
Datează din 1759 tratatul său „De magno Orationis medio - Despre marele mijloc
al Rugăciunii", pe care el îl considera cel mai util dintre toate scrierile
sale. De fapt, descrie rugăciunea ca "mijlocul necesar şi sigur pentru a obţine mântuirea
şi toate harurile de care avem nevoie pentru a o dobândi" (Introducere). În
această frază este sintetizat modul alfonsian de a înţelege rugăciunea. • Înainte
de toate, spunând că este un mijloc, ne reaminteşte scopul
de atins: Dumnezeu ne-a creat să iubim, pentru a ne putea da
viaţa în plinătate, dar această ţintă, viaţa în plinătate
din cauza păcatului, ca să spunem aşa, s-a îndepărtat, o ştim
cu toţii, şi numai harul lui Dumnezeu o poate face accesibilă.
Pentru a explica acest adevăr de bază şi a arăta clar în mod imediat cât este
de real pentru om riscul de a se pierde, Sfânt Alfons a inventat o maximă celebră
care spune foarte simplu: "Cine se roagă se mântuieşte, cine nu se roagă se osândeşte!".
Comentând această frază lapidară, adăuga: "A se mântui fără a se ruga este foarte
dificil, mai mult chiar, imposibil ... dar rugându-se, mântuirea este lucru sigur
şi foarte uşor” (II, Concluzie). Şi tot el spune: "Dacă nu ne rugăm
pentru noi nu există nici o scuză, pentru că harul de a se ruga este dat tuturor...dacă
nu ne vom mântui, toată vina va fi a noastră, deoarece nu ne-am rugat" (ibid.).
• Spunând deci că rugăciunea este o condiţie necesară, Sf. Alfons
voia să înţeleagă faptul că, în orice situaţie de viaţă nu ne putem
lipsi de rugăciune, mai ales în momentul încercării şi în
dificultăţi. Mereu trebuie să batem cu încredere
la uşa Domnului, ştiind că în toate el se îngrijeşte de fiii săi,
adică de noi. Pentru aceasta, suntem invitaţi să nu ne temem
de a recurge la el şi a-i prezenta cu încredere cererile noastre, în certitudinea
de a obţine ceea ce avem nevoie.
Dragi prieteni, aceasta este chestiunea centrală:
ce este cu adevărat necesar în viaţa mea? Răspundem cu Sf. Alfons: "Sănătatea şi
toate harurile de care e nevoie pentru aceasta” (ibid.), desigur înţelegând
nu numai sănătatea trupului, dar înaintea de toate şi a sufletului, pe care Isus ne-o
dă. • Mai mult decât orice altceva avem nevoie de prezenţa sa
eliberatoare care face într-adevăr pe deplin umană, şi de aceea
plină de bucurie, existenţa noastră. Şi numai prin rugăciune îl putem primi
pe el, harul său, care, iluminându-ne în orice situaţie, ne face să discernem adevăratul
bine, întărindu-ne, face eficientă şi voinţa noastră, adică o face capabilă să pună
în aplicare binele cunoscut.
Adeseori recunoaştem binele, dar noi nu suntem
capabili să-l facem. Prin rugăciune, reuşim. Ucenicul Domnului ştie că este întotdeauna
expus la ispită şi nu omite să ceară ajutor de la Dumnezeu în rugăciune, pentru a
o învinge.
Sf. Alfons aduce exemplul Sf. Filip Neri, foarte interesant, care
"din primul moment când se trezea dimineaţa, spunea lui Dumnezeu:" Doamne, ţineţi
mâinile peste Filip, pentru că altfel, Filip te trădează" (III, 3). Mare realist,
cere lui Dumnezeu să ţină mâna deasupra lui. • Şi noi, conştienţi
de slăbiciunea noastră, trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu, cu smerenie,
bazându-se pe bogăţia milostivirii sale. Într-un alt pasaj Sf. Alfons
spune: "Suntem toţi săraci în toate, dar dacă cerem,
ne rugăm, atunci nu mai suntem săraci. Dacă noi suntem săraci, Dumnezeu
este bogat" (II, 4). Şi, pe urmele Sf. Augustin, invită pe fiecare creştin
să nu-i fie frică de a-şi procura de la Dumnezeu, prin rugăciuni, acea forţă pe care
nu o are şi care îi este necesară pentru a face binele, în certitudinea că Domnul
nu neagă ajutorul său celui care se roagă cu smerenie (Cf III, 3). •
Dragi prieteni, Sf. Alfons ne aminteşte că relaţia cu Dumnezeu este esenţială
în viaţa noastră: fără relaţia lui Dumnezeu lipseşte
legătura iar relaţia cu Dumnezeu se realizează în a vorbi
cu Dumnezeu, în rugăciunea personală zilnicăşi
prin participarea la Sfintele Sacramente, şi astfel această relaţie
poate creşte în noi, putem creşte în noi prezenţa
divină, care orientează drumul nostru, îl luminează şi
îl face sigur şi senin, chiar în mijlocul dificultăţilor
şi pericolelor. Mulţumesc.
La terminarea audienţei generale,
miercuri la Castel Gandolfo, ca de obicei, s-a cântat rugăciunea Tatăl nostru în
limba latină şi în final Sfântul Părinte a invocat peste toţi cei prezenţi binecuvântarea
apostolică, extinzând-o bucuros şi la cei care pe calea undelor o primesc în spirit
de credinţă.