Consideraţii omiletice la Duminica a XVII-a din Timpul de peste an (B): Pâine şi peşti pentru toţi prin Isus, mâna deschisă a lui Dumnezeu

(RV - 28 iulie 2012) E Ziua Domnului. "La Cina cea de Taină, în noaptea în care era vândut, Mântuitorul nostru a instituit Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii, semn al unităţii, legătură a carităţii, ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare". Astfel Catehismul Bisericii Catolice rezumă sacramentul Euharistiei ( n.1323; SC 47).

1. Euharistia, momentul central al Duminicii. „Faceţi aceasta în amintirea mea”. Porunca lui Isus de a repeta gesturile şi cuvintele sale "până când va veni" (1Cor 11, 26) nu cere doar să ne aducem aminte de Isus şi de ceea ce a făcut. Ea are în vedere celebrarea liturgică, prin apostoli şi urmaşii lor, a memorialului lui Cristos, al vieţii, al morţii, al învierii şi al mijlocirii sale la Tatăl. Biserica a fost credincioasă de la început poruncii Domnului. Despre Biserica de la Ierusalim se spune: ’Ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. (...) Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea prin case, luau împreună hrana în bucurie şi în curăţia inimii (Fap 2, 42, 46). Creştinii se adunau "pentru frângerea pâinii" mai ales "în prima zi a săptămânii", adică în ziua de duminică, ziua învierii lui Isus (Fap 20, 7). De atunci şi până în zilele noastre, celebrarea Euharistiei s-a perpetuat astfel încât o întâlnim acum pretutindeni în Biserică cu aceeaşi structură fundamentală. Ea rămâne punctul central al vieţii Bisericii. Astfel, din celebrare în celebrare, vestind misterul pascal al lui Isus "până când va veni" (1 Cor 11, 26), Poporul lui Dumnezeu în peregrinare "înaintează pe calea cea strâmtă a Crucii" spre ospăţul ceresc, când toţi cei aleşi se vor aşeza la masa Împărăţiei (CBC 1341-1344).

Până atunci, duminică de duminică, pregustăm odihna în Domnul. Ne aşezăm la masa Cuvântului şi la cea a Pâinii întinsă nouă de Cristos, Păstorul cel bun care îşi dă viaţa pentru oile sale, generaţie după generaţie.

2. Pâinea vieţii în Evanghelia după Ioan 6. Duminica aceasta şi în alte patru succesive, întrerupând lectura continuă a Evangheliei după Marcu din acest an liturgic, ni se propune meditarea capitolului 6 din Evanghelia după Ioan. Este capitolul despre pâinea oferită, înmulţită şi frântă pentru viaţa lumii de Păstorul cel bun, despre care duminica trecută Marcu nota: „Coborându-se din barcă, Isus a văzut o mulţime numeroasă şi a fost cuprins de mare milă faţă de ei, pentru că erau ca nişte oi fără păstor. Atunci a început să-i înveţe îndelung” (Mc 6,34).

Vom aprofunda în aceste duminici, urmând discursul lui Isus la Cafarnaum, misterul pâinii, al persoanei lui Cristos şi al pâinii euharistice: astăzi înmulţirea pâinilor, apoi despre Cristos pâinea vieţii, Euharistia ca hrană de drum în pelerinajul vieţii de pe pământ până la intrarea în patria cerească; Euharistia ca ospăţ şi jertfă şi în fine, despre Isus care provoacă credinţa ucenicilor din toate timpurile, pentru a ajunge să spunem cu Sfântul Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,68).
Dar să trecem la textele sacre propuse de Liturghia acestei duminici.

3. Domnul ne dă hrană la vreme potrivită. Cu psalmul 67 spunem la antifonul intrării: „Dumnezeu este aici în lăcaşul său sfânt, Dumnezeu îi adună pe ai săi în casa lui. El dă poporului său tărie şi putere”.
Cântând sau recitând acest imn, creştinii evocă prezenţa binefăcătoare a lui Dumnezeu în mersul omenirii chemate de Domnul până la adunarea tuturor în slavă.

Însă mesajul central care se desprinde din textele acestei liturghii este exprimat de versetul psalmului 144 prin care se răspunde la prima lectură: „Doamne, tu ne dai hrană la vreme potrivită”. „Ochii tuturor se îndreaptă plini de speranţă spre tine, tu le dai hrană la vreme potrivită; tu deschizi mâinile tale şi saturi cu dărnicie orice vietate (Ps 144, 15-16).

Profesiunea de credinţă din partea psalmistului se transformă în refrenul psalmului într-o certitudine ce vine din încrederea Poporului lui Dumnezeu convocat la masa euharistică: „Doamne, tu ne dai hrană la vreme potrivită!”

Ştim bine. Mâncarea constituie o necesitate vitală, de neînlocuit. Însă hrana materială nu este de ajuns. Numai comuniunea de viaţă cu Dumnezeu poate satisface aspiraţiile cele mai profunde ale inimii. La acest adevăr se referă textele Liturghiei duminicale, pregătind treptat ospăţul din urmă, în ceruri.

4. Abundenţa pâinii, o prefigurare a timpurilor mesianice. Prima lectură luată din cartea a doua a Regilor povesteşte în 4, 42-44 înmulţirea hranei săvârşită de profetul Elizeu, fost ucenic al marelui Ilie, prevestind şi prefigurând belşugul timpurilor mesianice.
Domnul satură cu dărnicie orice vietate, dar iniţiativa sa liberă, inspirată în întregime de grija pentru făpturile sale, nu exclude colaborarea activă din partea omului. Bărbatul acela din Baal Salisa a recunoscut în Elizeu pe „omul lui Dumnezeu”, de aceea i-a oferit pârga holdelor sale, primele roade, considerate sacre. Cuvântul lui Dumnezeu prin credinţa profetului transformă darul piosului israelit în hrană abundentă pentru o sute de persoane. Belşugul acesta de hrană materială prefigurează înmulţirea pâinilor înfăptuită de Isus, ca expresie a sosirii timpurilor mesianice şi preludiu al hranei euharistice.

Contextul diferit şi diferenţa de proporţii între minunea săvârşită de profetul Elizeu şi cea săvârşită de Isus, subliniază şi deosebirea în privinţa conţinutului doctrinar.

5. Cea mai importantă minune din „Cartea semnelor”. Înmulţirea pâinilor de către Isus, este minunea relatată de toţi cei patru evanghelişti iar Matei şi Marcu vorbesc despre două înmulţiri a pâinilor.

Câteva observaţii asupra textului. Capitolul 6 al Evangheliei după Ioan reprezintă punctul central al aşa-numitei cărţi a semnelor”, acea colecţie de şapte minuni pe care evanghelistul le numeşte „semne”, deoarece au scopul de a manifesta treptat misterul identităţii lui Isus. Înmulţirea pâinilor ocupă locul central. Este uşor de imaginat importanţa acestei minuni în Biserica primară care a interpretat minunea ca o prefigurare a ospăţului euharistic. Subliniem de aceea trecerea lui Isus dincolo de Lacul Tiberiadei precum şi faptul că era în preajma Paştelui: amănunte ce duc gândul la Moise când Dumnezeu a eliberat poporul ales din robia Egiptului, l-a făcut să treacă Marea Roşie ca pe uscat, l-a condus prin pustiu şi l-a hrănit cu mană cerească.

Episodul înmulţirii pâinilor după Ioan 6,1-15 e bine cunoscut. Isus priveşte la mulţimea care îl urma şi vrea să-i dea de mâncare. Se consultă cu Filip iar acesta cu Andrei. Sunt parcă în impas, nu pot da de mâncare la asemenea mulţime. Totuşi dispune ca toţi să se aşeze pe iarbă după ce s-a găsit un băiat care avea cu el cinci pâini de orz şi doi peşti şi pe care îl aduc la Isus. Iar eea ce urmează este ca la Sfânta Liturghie. Isus ia pâinile, mulţumeşte, le împarte celor ce şedeau jos; la fel şi din peşti cât a voit fiecare. Toţi s-au săturat. Adunând firimiturile au umplut douăsprezece coşuri. Ceea ce trebuie acum bine remarcat este că oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o Isus, ziceau: "Acesta este într-adevăr profetul care trebuie să vină în lume”. Este promisiunea din cartea Deuteronomului 18,18 despre promisiunea unui profet asemenea lui Moise, legislator şi eliberator, rămasă vie în poporul ales peste veacuri.

6. Isus, mâna deschisă a lui Dumnezeu. Oricum, înmulţirea pâinilor dezvăluie bunătatea lui Isus, căruia îi este milă de popor. Este păstorul care se îngrijeşte de oile sale; este învăţătorul care serveşte la masă, făcând mulţimea să şadă pe iarbă. În Isus este Dumnezeu care îşi deschide mâna şi satură cu dărnicie orice vietate.

Atunci Isus a luat pâinile şi după ce a mulţumit le-a împărţit celor ce şedeau. Minunea se repetă. Mâinile lui Isus sunt mâinile Fiului lui Dumnezeu care se deschid mereu în gesturi de milostivire şi bunătate peste cei bolnavi, stăpâniţi de duhuri rele, peste cei mici şi săraci. Era în preajma Paştelui. Acum se deschid într-un gest ce anunţă ultima cină, Euharistia. Curând se vor deschide pentru a fi străpunse pe lemnul crucii.

Pâinea, rod al pământului şi al muncii oamenilor, este înainte de toate dar al lui Dumnezeu. Cele două înmulţiri ale pâinilor arată intervenţia extraordinară a lui Dumnezeu pentru a potoli foamea mulţimii.

Creştinul, chiar în situaţii dificile, trebuie să-şi pună toată încrederea în Providenţa divină. Priviţi păsările cerului şi crinii câmpului: îndeamnă Isus în predica de pe munte.
Angajare, activitate, hărnicie, programare - da, bineînţeles - dar nu îngrijorare, lipsă de încredere, pesimism.

7. Creştinul, mâna lui Cristos deschisă spre semeni. În timpul Sfintei Liturghii prezentăm la altar toate gesturile de solidaritate şi de iubire. Când fiecare oferă ceea ce are, este posibil miracolul înmulţirii pâinii, de ajuns să sature pe toţi. Oferit din dărnicia inimii, puţinul nostru devine prin puterea cuvântului lui Cristos, belşug, abundenţă, pâine şi peşti pentru toţi, şi încă mai rămâne.

Toţi avem nevoie să vedem mâinile Domnului care se deschid, prin mâinile părinţilor, ale bunicilor, care se îngrijesc de familie prin gesturi zilnice de muncă profesională; se deschid în gesturi de iubire gratuită, zilnice ca pâinea cea de toate zilele, ca Euharistia.

Avem nevoie de mâinile preoţilor ce repetă şi reînnoiesc gesturile Domnului în Sfintele Taine, la Botez, în Sacramentul Iertării, la Ungerea Bolnavilor, dar mai ales la frângerea pâinii euharistice.

Avem nevoie de mâinile persoanelor consacrate, călugări şi călugăriţe, împreunate în rugăciune şi contemplaţie, sau deschise în gesturi de caritate ce alină suferinţe şi potolesc foamea făcând ca truda lor să se transforme în zâmbet, în surâs pe faţa unui copil sau a unui bătrân.

Avem nevoie de mâini de muncitori, de taţi şi de mame, mâini de tineri şi tinere - toate în gest de imitare a mâinii lui Dumnezeu Tatăl, a Fiului şi a Sfântului Spirit: mâna Preasfintei şi Nedespărţitei Treimi, izvor şi model al unităţii Bisericii pe care o laudă apostolul Paul, prizonierul lui Cristos, în Scrisoarea către Efeseni capitulul 4, 1-6:
„Eu cel întemniţat pentru Domnul, vă rog să urmaţi cum se cuvine chemarea pe care aţi primit-o de la Dumnezeu; fiţi smeriţi, blânzi, răbdători, îngăduiţi-vă cu iubire unii pe alţii, străduiţi-vă, să păstraţi unitatea Duhului prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum una este speranţa pe care aţi primit-o: aceea a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu, Tată al tuturor, care domneşte peste toate, lucrează prin toţi şi este prezent în noi toţi.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 23/24 iulie 1994 structurat sâmbătă 28 iulie 2012)