Consideraţii omiletice la Duminica a XVI-a din Timpul de peste an, B: Dumnezeu, păstorul care adună şi salvează turma

(RV - 21 iulie 2012) E Ziua Domnului. La dangătele clopotelor, dând curs chemării lăuntrice creştinii din satele şi oraşele noastre îşi îndreaptă paşii spre biserică.
1. Liturghia duminicală. „Noi ne adunăm cu toţii în ziua soarelui, pentru că este prima zi, în care Dumnezeu, scoţând din întuneric materia, a creat lumea şi pentru că, tot în această zi, Isus Cristos, Mântuitorul nostru, a înviat din morţi”; afirmă Sfântul Iustin, filozoful martir din secolul al II-lea, după ce a devenit apostol convins al lui Cristos, calea, adevărul şi viaţa (Apologia I, 67).

La adunarea euharistică duminicală se reunesc persoane care caută şi acceptă de bună voie o călăuză demnă de încredere pentru viaţa lor recunoscând în Cristos, păstorul care adună şi salvează turma prin sacrificiul propriei vieţi.
Masa Cuvântului pe care Domnul, Păstorul cel bun o întinde înaintea noastră este mereu abundentă. Astăzi, încă de la începutul Liturghiei spunem cu psalmul 53, în cântarea de intrare: „Dumnezeu este ajutorul meu; Domnul este ocrotitorul vieţii mele. Cu bucurie îţi voi aduce jertfă, voi preamări numele tău, pentru că tu eşti bun”.

Numele îl reprezintă pe Dumnezeu însuşi. Către Dumnezeu Tatăl se îndreaptă cererea de iertare, ruga de mulţumire, de la el va veni ajutorul, spre el se înalţă cererile noastre prin Cristos, Fiul său, în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul.

2. Drum şi odihnă. În această duminică din perioada de vară, mulţi iau concedii sau sunt în vacanţă, se deplasează spre locuri de odihnă şi de regăsire în familie sau între prieteni, Biserica proclamă că Dumnezeu, în Isus Cristos, este un bun păstor. Ea ne propune astfel să vedem în el izvorul păcii noastre şi al gustului de a fi împreună.
Cine n-a văzut o turmă de oi: pe drum înaintează ca un corp compact plin de suişuri şi coborâşuri, în păşune sunt asemenea unor pete albe sau negre împrăştiate şi calme? Sunt două moduri de unitate: drumul şi odihna.

Desigur, imaginea oamenilor reuniţi într-un singur corp folosită de apostolul Paul, poate trezi frică în contemporanii noştri, obsedaţi de independenţă şi spirit de libertate. Aceasta le poate părea unora o viziune prea rigidă de coeziune socială. Însă, un păstor nu e un tiran sau dictator care guvernează prin frică, el este cel care eliberează de orice spaimă (Ier 23,1-6; Ps 22); el nu promite utopia unei societăţi protejate complet de pericole, dar face să cadă zidul urii (Ef 2,13-18) dintre popoare, dintre grupuri sociale, dintre oameni. Această unitate, departe de a fi fixată, se dobândeşte în mişcare, într-o căutare care nu este deloc în contradicţie cu odihna. Sunt două moduri de a fi care se chemă unul pe altul. Cineva se odihneşte pentru a căpăta forţe care-i permit să pornească din nou la drum. Cu cât odihna este mai profundă cu atât mai zvelt este pasul.

Orice odihnă, orice răgaz este capătul unei căutări, împlinirea unei dorinţe, ca aceea care deplasa mulţimile însetate de cuvântul lui Isus. Salvarea şi odihna pe care el le oferă sunt dobândite printr-o ascultare care, mai mult decât obedienţă, este hrană, acces la viaţa veşnică. Şi pentru a ne instrui, Isus ne dă din timpul său. Să căutăm a gusta Cuvântul care transfigurează timpul, care „ne permite să locuim în casa Domnului până la sfârşitul zilelor noastre (Ps 22). Atunci vom fi trecut dincolo, şi nu suprimat sau înlăturat, valea morţii. Căci ne vom sprijini pe acela care, prin oferirea vieţii sale, a făcut să cadă zidul urii (Ef 2,13-18).

Am prezentat astfel succint, mesajul propus la masa Cuvântului de lecturile biblice. Dar să insistăm.

3. Dumnezeu ca păstor. Imaginea păstorului, atât de frecventă şi semnificativă în peisajul românesc de odinioară ca şi de azi, înlesneşte înţelegerea textelor sacre proclamate la liturghia acestei duminici.
Isus este păstorul adevărat care salvează turma, oile şi mieii, purtând-o la păşuni verzi şi la ape curgătoare ce înviorează sufletul. Marea aşteptare a vechilor profeţi se împlineşte în Isus.

Păstorii Israelului biblic, conducătorii poporului ales, s-au dovedit infideli misiunii lor. Nu l-au căutat pe Dumnezeu, s-a răzvrătit împotriva lui, nu s-au îngrijit de turmă ci doar s-au servit de ea, de lâna şi carnea oilor. Le-au lăsat pe acestea în rătăcire, gata oricând să se împrăştie, expuse riscului de a cădea în văgăuni, de a fi sfâşiate de fiarele sălbatice.

Strângerea turmei risipite formează tema primei lecturi luată azi de la profetul Ieremia 23,1-6.
După denunţarea păstorilor netrebnici, adevăraţi impostori care nu au adunat turma, nu au apărat-o de duşmani, de hoţi, de animalele de pradă, Dumnezeu anunţă adunarea oilor risipite şi rătăcite. Este vorba de întoarcerea în patrie a celor exilaţi, de o perioadă de pace şi bunăstare sub conducerea unor regi capabili şi temători de Dumnezeu.

Dar orizontul se lărgeşte: de la momentul istoric concret, domnia regelui Sedecia, făgăduinţa unor zile când din casa lui David se va ridica o odraslă dreaptă ce va domni cu înţelepciune peste casa lui Israel. Este regele mesianic, adevăratul uns al Domnului. La acest punct, e bine să ne amintim pentru edificarea personală cuvintele apostolului Petru din prima sa scrisoare capitolul 2,25: „Căci şi voi eraţi odinioară ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors acum la păstorul şi păzitorul sufletelor voastre”.

4. Isus abate zidul urii. Preocupat de tensiunea existentă în comunităţi, între creştinii proveniţi din iudaism şi cei de origine păgână, apostolul Paul arată în fragmentul din Scrisoarea către Efeseni 2,13-18, astăzi lectura a doua, că Biserica este trupul lui Cristos format din cei care odinioară erau departe, adică păgânii, şi din cei care erau aproape, adică iudeii. Cristos prin jertfa crucii a abătut zidul despărţitor al urii dăruind tuturor pacea. Ne dăm bine seama, că împrăştierea, dispersiunea despre care vorbeşte Biblia nu este cea geografică sau politică: se împrăştie, cine apucă un drum greşit, pierde orientarea, liniştea, siguranţa zilei, de aceea a-i aduna pe cei risipiţi înseamnă a le reda, a le restitui pacea şi mântuirea.

De altfel, dispersarea comportă disensiuni, conflicte, dezordini şi ziduri de separare ce creează distanţe între vecini şi cei de departe. Singurul care poate realiza o apropiere reală şi o pace profundă în familia umană este Isus. El desfiinţează frontierele, doboară barierele, abate zidurile şi orice cortină de fier între grupuri etnice, culturale şi sociale. În el se realizează promisiunile lui Dumnezeu despre păstorul mesianic.

Da, Cristos este pacea noastră; el a făcut din toţi un singur popor. A anulat zidul duşmăniei, al învrăjbirii între două popoare aflate departe unul de altul din pricina unor prescripţii legale omeneşti, cu valoare relativă, de cele mai multe ori negativă şi în contrast cu harul lui Dumnezeu, cu Evanghelia harului. Cele două părţi ale umanităţii reunite în Cristos, în trupul său sunt asociate cu acela care deschide drumul spre Tatăl. Accesul la Tatăl are loc prin Fiul într-un singur Spirit care este Duhul lui Cristos mort şi înviat. În virtutea Duhului Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, ne putem prezenta înaintea Tatălui. Este ceea ce s-a spus prin prorocii de demult: „Iată vin zile, spune Domnul, în care îi voi ridica lui David o odraslă dreaptă” (Ier 23,5).

5. Isus, păstorul sufletelor noastre. Într-un peisaj muntos, cu stânci şi mici spaţii verzi se zăreşte o turmă împrăştiată, mişcându-se fără ţintă, lăsată pradă fiarelor deşertului, în pericolul de a sfârşi în văgăunile munţilor lipsiţi de vegetaţie, gata să moară de foame şi de sete.

Dar să ne ducem cu gândul în ţara parcursă de Mântuitorul. În peisajul dulce al Galileei, regiunea de nord a Ţării Sfinte, în care Isus a început predica şi activitatea publică, se vede în mişcare, dând semne de nelinişte, fără nici un ghid înainte sau în urmă, o mulţime de oameni. Caută cu îngrijorare ceva sau pe cineva. Este exact ca o turmă fără păstor.

În peisajul muntos al Iudeei, iată cetatea Ierusalimului, dominată de templul ridicat de Irod, cu zidul de despărţire dinte evrei şi păgâni, barieră severă şi rigidă, privită de apostolul Paul cu multă amărăciune întrucât despărţea şi diviza lumea chiar sub privirea lui Dumnezeu.

Şi mai departe. Undeva pe malul lacului Genezaret, Isus este înconjurat de o mulţime numeroasă de oameni de toate vârstele, bărbaţi şi femei, tineri şi copii. Este păstorul care stânge turma în jurul său. Era după trimiterea celor Doisprezece, doi câte doi, în prima lor misiune apostolică, despre care am vorbit duminica trecută.
După zile de oboseală, de drum pe căldura dogoritoare a soarelui, apostolii se întorc şi povestesc totul cu entuziasmul specific începătorilor, mai ales că succesul a fost mai mare decât se aşteptau. Vor raporta - după cum ştim - învăţătorului: „Doamne până şi duhurile rele ni s-au supus”.

6. Şi Domnul are grijă de ai săi. Ştie că au nevoie de odihnă şi sfânt răgaz. Îi invită pe ai săi în singurătate şi tăcere, pentru ca în linişte să recapete puteri fizice dar mai ales spirituale. Sunt împreună cu Învăţătorul lor, doar de aceea i-a chemat: „pentru a sta împreună cu el”. Odată vor pleca pentru totdeauna că să-l reprezinte oficial înaintea mulţimii.

Pentru pregătirea viitorilor păstori, uneori se crede că este de ajuns să se recurgă înainte de toate la metodele psihologiei, la metodele scolastice ale tratatelor teologice, lăsând pe plan secundar drumul de credinţă privind misterul pascal parcurs în unire cu Cristos. Ioan Botezătorul pentru a predica doar câteva luni s-a pregătit o viaţă în pustiu, iar Cristos pentru a spune lucrurile scrise într-o carte a cărei lectură se face într-o oră, a stat în tăcere şi retras timp de treizeci de ani.

Astfel, acela care se trezea în fiecare zi la primele licăriri ale luminii pentru a sta în rugăciune în prezenţa Tatălui său reînnoindu-i sentimentele de iubire şi de ascultare (Mc 1,35), nu putea să nu-i educe pe ucenicii săi la a şti să aleagă timpul şi locul potrivit pentru a orienta bine spre Dumnezeu viaţa cu aceleaşi dispoziţii sufleteşti.

În acest context se înscrie Evanghelia acestei duminici, luată de la Sfântul Marcu 6,30-34.
În acel timp, întorşi din prima lor misiune, apostolii s-au adunat în jurul lui Isus şi i-au povestit tot ce au făcut şi au învăţat. El le-a spus: "Veniţi într-un loc retras, ca să fim singuri şi odihniţi-vă puţin". Căci era aşa de multă lume care venea şi pleca încât ei nu aveau timp nici să mănânce. Au plecat deci cu barca într-un loc retras ca să fie singuri. Lumea i-a văzut îndepărtându-se şi mulţi i-au recunoscut. Atunci din toate cetăţile au alergat pe jos într-acolo şi au ajuns înaintea lor. Coborându-se din barcă, Isus a văzut o mulţime numeroasă şi a fost cuprins de mare milă faţă de ei, pentru că erau ca nişte oi fără păstor. Atunci a început să-i înveţe îndelung.

7. Intimitatea cu Cristos. Asemenea celor 12 apostoli, păstorii sufleteşti din toate timpurile au nevoie de momente de odihnă şi primenire spirituală, de intimitate cu Cristos pe care îl reprezintă înaintea mulţimii. Mulţimile au nevoie de Dumnezeu iar când întâlnesc oameni ce stau în întregime în slujba Domnului, vestind cuvântul vieţii şi săvârşind gesturile milostivirii sale, semnele tainelor sfinte, aleargă la ei şi îi caută cu nelinişte; întrevăd în ei imaginea demnă de crezare a acelui Păstor care pentru fiecare îşi dă viaţa.
Cu psalmul 22, cântarea Păstorului şi a Oaspetelui spunem fiecare: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic!”. „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă apără”.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 16/17 iulie 1994, integrat şi strucutrat sâmbătă 21 iulie 2012)

Aici serviciul audio: