RV 18 iul 2012.Biserica creştină din primele veacuri îndemna
toţi credincioşii spre cele mai înalte culmi ale vieţii spirituale. Disciplina severă
avea menirea de a căli sufletele împotriva ademenirilor mediului înconjurător şi a
propriilor slăbiciuni omeneşti.
Ne aduce aminte de această etapă decisivă
din istoria Bisericii un sfânt al cărui nume nu trezeşte imediat admiraţie: Sfântul
Arsenie, pustnic, anii 354-450, comemorat pe 19 iulie în calendarul roman sau latin.
În perioadele de persecuţie, idealul creştin era martiriu, dovada supremă
a iubirii faţă de Cristos. Începând cu secolul IV, când Edictul lui Constantin a stăvilit
practic valurile de persecuţii anti-creştine, se căuta un alt fel de moarte: renunţarea
la lume şi retragerea în singurătatea deşertului. Istoric, viaţa de pustnic, sau de
sihăstrie, a început cu egipteanul Antoniu, care a devenit exemplul cel mai imitat
şi mai popular, datorită biografiei scrisă de Sf. Atanasie cu nespusă simpatie şi
profundă înţelegere. Decenii la rând, modelul propus de Sf. Antoniu a fost refugiul
preferat pentru aceşti exploratori ai spiritului care porneau câte unul singur, dar
apoi se adunau sub o "Regulă" ascetică, în care era stabilit timpul de post şi de
rugăciune, reunindu-i pentru o anumită vreme într-o formă de comunitate capabilă să
îndulcească asprimea separării totale de oameni.
Mulţi creştini, precum
sfântul Casian şi prietenul său Gherman, făceau drumuri lungi şi periculoase pentru
a ajunge să stea de vorbă cu unul dintre aceşti sihaştri luminaţi. Printre ei
se afla şi sfântul Arsenie, pustnic în Egipt, unul dintre cei mai vestiţi "părinţi
ai deşertului". El nu accepta să întrerupă timpul de tăcere nici chiar pentru a sta
de vorbă cu un pelerin venit de departe. Şi dacă din dragoste creştină nu avea cum
să refuze asemenea vizite, răspunsurile lui rare şi scurte, uneori monosilabice, descurajau
şi pe cel mai avântat dintre vizitatori.
Arsenie era născut la Roma, în 354
dintr-o familie nobilă de senatori. O tradiţie din vechime afirmă că a fost sfinţit
diacon de însuşi papa Damasus. În 383 împăratul Teodosiu l-a chemat la Constantinopol
pentru a-i încredinţa educaţia fiilor săi Arcadiu şi Onoriu. A rămas aici timp de
11 ani, pînă în 394, când în urma unei crize spirituale profunde, a fost dezlegat
de însărcinarea primită, pentru a fi liber să meargă unde doreşte. Rugându-se lui
Dumnezeu să-i arate o cale sigură pentru a ajunge la mântuire, o voce misterioasă
îi sugerează să se retragă în singurătate. Arsenie, ajuns între timp la vârsta de
40 de ani, urmează întocmai sfatul primit: coboară din corabie la Alexandria Egiptului
şi se alătură comunităţii de sihaştri de la Scete, în plin deşert. Reducând tot mai
mult orele de somn, petrecea nopţi întregi în rugăciune şi meditarea Cuvântului lui
Dumnezeu, o rugăciune care era mai mult lacrimi decât cuvinte, deoarece primise de
la Dumnezeu "darul lacrimilor". Din 434 pînă în 450, anul probabil al morţii sale,
Arsenie a trebuit să trăiască departe de liniştea de la Scete, deoarece regiunea a
fost invadată de triburi venite din Libia. A murit la Troe, lângă oraşul Memfis.
Comemorarea
acestui sfânt din vechime sfânt ne sugerează mai multe reflecţii mereu
actuale. Prima, are la bază momentul decisiv al crizei sale spirituale. Stând
în mijlocul confortului oferit de somptuasa curte imperială de la Constantinopol,
el simte că începe să piardă gustul pentru realităţile cereşti. Semnalul de alarmă
era atât de orbitor încât a renunţat fără cea mai mică ezitare la desfătările lumeşti
şi a direcţionat orice energie spre bucuriile spirituale, oriunde s-ar afla ele, chiar
şi în pustiu. Uimitoarea sa promptitudine reprezintă un model pentru creştinul din
orice timp, mereu în cumpănă între ademenirile pământeşti şi fascinaţia cerului.
O
ultimă reflecţie este legată de numele său. "Arsenie" vine din grecescul "arsenios"
(bărbătesc, viril), fiind cu totul străin de elementul chimic "arsen", care vine din
limba arabă. Dicţionarul explicativ al limbii române ne aminteşte şi sensul larg al
cuvântului "bărbătesc", care înseamnă "plin de energie, de curaj, de hotărâre". Sfântul
pustnic Arsenie a arătat prin nume şi prin stilul de viaţă că întâlnirea cu Cristos,
dacă este autentică, nu-l transformă pe om într-un veşnic nehotărât. Amânarea este
bună când sunt în joc realităţi de o valoare îndoielnică. Dar în faţa lui Cristos,
cuvintele potrivite sunt întotdeauna "aici şi acum".
Sursa: Vieţile
Sfinţilor, vol. II, ARCB 1992, pp. 43-44.