Consideraţii omiletice la Duminica a XV-a din Timpul de peste an, B: Misiunea, scuturatul prafului de pe picioare şi sfinţenia vieţii

(RV - 14 iulie 2012) E Ziua Domnului. Învaţă Catehismul Biserici Catolice la n. 2185: „Duminica şi în sărbătorile de poruncă creştinii se abţin de la munci sau activităţi care îi împiedică de la cultul datorat lui Dumnezeu, de la bucuria proprie Zilei Domnului, de la practicarea faptelor de milostenie şi de la cuvenita destindere a minţii şi a trupului (CIC, can 1247). Trebuinţele familiei sau o mare utilitate socială constituie justificări legitime faţă de porunca odihnei duminicale, dar asemenea justificări nu trebuie să introducă obiceiuri dăunătoare religiei, vieţii de familie şi sănătăţii”. „Iubirea de adevăr, spune Sfântul Augustin, caută sfântul răgaz, nevoia iubirii acceptă truda justă”.

Cu psalmul 16, suntem dispuşi să renunţăm la orice, numai să ne putem bucura de prezenţa lui Dumnezeu: „Cu inimă curată vreau să apar în faţa ta, Doamne, să privesc cu nesaţ chipul tău”. Este cântarea de intrare la Liturghia acestei duminici a XV-a din Timpul de peste an.

1. Purtători ai binecuvântărilor divine. Există un plan al lui Dumnezeu ce trebuie proclamat şi adus la cunoştinţă tuturor, aminteşte Sfântul Paul la începutul Scrisorii către Efeseni, în acel imn cristologic, cântat probabil la adunările liturgice, înainte ca apostolul neamurilor să-l fi introdus în scrisoarea trimisă creştinilor din Efes. „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Cristos. În el, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, pentru ca să fim sfinţi şi fără prihană în faţa lui în dragoste, orânduindu-ne mai înainte să fim adoptaţi ca fii, prin Isus Cristos”. „Divinae consortes naturae”: va spune Sfântul Petru în a doua sa scrisoare: părtaşi ai firii dumnezeieşti (2Pt 1, 4). Este un plan înrădăcinat în veşnicie şi realizat în timp de Fiul lui Dumnezeu, care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri.

Tatăl ne-a dăruit totul în Fiul său preaiubit. Darul Fiului rezumă şi recapitulează tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi face în favoarea noastră. Profetul, apostolul, evanghelistul, chemaţii şi trimişii lui Dumnezeu din toate timpurile şi de pretutindeni, nu pot face abstracţie sau pierde din vedere acest motiv esenţial al misiunii lor: să fie purtători ai binecuvântărilor lui Dumnezeu Tatăl.

Înainte de a fi un om care întrevede viitorul, profetul este omul cuvântului primit. Mesajul nu-i aparţine. Un altul i l-a încredinţat şi trebuie să-l transmită cu fidelitate. Nu este garant al ideologiilor timpului în care trăieşte ci conştiinţa critică care vorbeşte în prezent poporului ales, judecându-l la lumina cuvântului lui Dumnezeu pe care trebuie să-l vestească mereu şi în ciuda oricăror obstacole.

2. Profeţi adevăraţi şi profeţi de curte. Profetul Amos din care este luată prima lectură, este un adevărat profet, nu unul de curte, nu unul care urmăreşte interese proprii, nici măcar câştigarea mijloacelor de trai. Lui Amos îi stă la inimă cauza omului care simte o profundă nevoie de a comunica cu Dumnezeu şi de a-i asculta cuvântul. Funcţia profetului biblic este de a satisface necesitarea spirituală a omului şi nu de a-i prevesti viitorul. Îl preocupă soarta poporului la care e trimis. De fapt este alungat şi ameninţat pentru că a luat apărarea unui popor părăsit de rege şi de administratorii publici.

Intrarea lui Dumnezeu în viaţa lui Amos este o lecţie permanentă şi eficace a misterului chemării la propovăduirea Evangheliei. Misiunea este mai mare şi mai presus de misionar. În experienţa apostolilor povestită astăzi de Sfântul Marcu, găsim schema viitoarei acţiuni misionare a Bisericii. Marcu vorbeşte despre Cei Doisprezece, termen clasic pentru a indica Biserica. Luca notează că înainte de alegerea lor, Isus a petrecut toată noaptea în rugăciune iar Marcu spune că Isus i-a ales pentru ca să rămână cu dânsul şi să-i trimită să predice.

3. Prima misiune a ucenicilor. Iată începutul misiunii Apostolilor după Marcu 6,7-13: În acel timp, Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi, pentru prima oară, i-a trimis doi câte doi: el le-a dat putere asupra duhurilor rele şi le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât doar un baston. Să nu aibă nici pâine, nici sac cu provizii, nici bani la cingătoare. Să fie încălţaţi numai cu sandale şi să nu îmbrace două tunici. Şi le-a mai spus: "Când intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până la plecarea voastră din acea localitate. Şi dacă într-o localitate nu vă vor primi şi nu vă vor asculta, plecaţi mai departe scuturând praful de pe picioarele voastre ca o mărturie împotriva lor. Cei doisprezece au plecat, au predicat oamenilor că trebuie să se convertească, au scos mulţi diavoli, au uns pe mulţi bolnavi cu untdelemn şi i-au vindecat.

4. Biserica misionară. Ceea ce Marcu a scris despre prima misiune a apostolilor în Galileea, trebuie meditat cu atenţie deoarece, deşi Biserica a devenit o realitate infinit de mare în raport cu grupul iniţial care îl urma pe Isus, ea nu poate avea un stil de viaţă misionară diferit de cel stabilit de Isus pentru apostolii săi.

Nu vom fi, desigur, atât de ingenui încât să credem că acest pasaj evanghelic conţine un regulament de viaţă valabil pentru misionarii Bisericii din toate timpurile. Însă, este înafara oricărei îndoieli că Marcu, reproducând aceste cuvinte ale lui Isus, a înţeles să spună că misiunea Bisericii, pentru ca să aibă un sens creştin în orice moment al istoriei, trebuie să se inspire din învăţăturile date de Isus apostolilor.

Căci un lucru este evident: în timp ce scria despre apostoli, ochiul lui Marcu era fixat pe Isus; la el se gândeşte când scrie că misionarii trebuie să vestească Evanghelia şi să vindece bolnavii, să meargă în lume fără să se preocupe de alte haine şi fără bani, încrezându-se exclusiv în puterea Cuvântului.

5. Stilul misiunii. Primul lucru, deci, pe care acest pasaj vrea să-l lămurească este că misiunea creştină pleacă de la Dumnezeu; Dumnezeu este cel care cheamă, cel care trimite. Misiunea îi aparţine lui, pentru că lui îi aparţin oamenii, şi al său este cuvântul ce va trebui vestit. De aceea în v.7, Marcu insistă pe chemarea celor Doisprezece, pe puterile conferite lor de Isus şi pe trimiterea lor.

În al doilea rând trebuie să fie la fel de clar că misiunea creştină nu are absolut nimic în comun cu misiunile militare sau comerciale, în care cine pleacă în misiune, porneşte la drum numai după ce a rezolvat toate problemele privind cazarea şi echipamentul necesar.

Textul nu sugerează misionarilor creştini să plece goi ca nişte fachiri şi neprevăzători ca greierii, dar subliniază că modul lor de viaţă nu trebuie să fie diferit de cel al lui Isus.
Dacă misiunea nu este orientată în acest stil, oricine este legitimat să creadă că Biserica este numai o instituţie umană, meritorie pentru numeroasele sale activităţi filantropice, poate chiar eroică datorită dificultăţilor pe care le înfruntă, dar cu greu va crede că ea gândeşte şi lucrează în stilul de viaţă al Domnului Isus.

6. Dificultatea misiunii. Există în fine, în încheierea pasajului evanghelic, îndemnul de a nu pierde timpul în văicăreli sterile din cauza celor care se demonstrează ostili misiunii creştine: plecaţi mai departe scuturând praful de pe picioarele voastre ca o mărturie împotriva lor (v.11).

Scuturarea prafului de pe picioare era iniţial gestul pelerinilor care, înainte de a intra în Ierusalim şi în Templu, mărturiseau lui Dumnezeu că s-au purificat şi că nimic necurat nu intră cu ei în oraşul sfânt. Apoi, a devenit gestul evreului evlavios care, întors din regiunile locuite de păgâni, atingea pământul lui Israel, vrând să înlăture tot ceea ce putea să-l fi întinat moral sau spiritual în pământ păgân; totodată a însemnat întreruperea relaţiilor religioase, devenite dificile, cu păgânii şi cu proprii coreligionari cu care nu se ajunge la un acord (Fap 13,15).
Fraza poate fi tradusă în aceşti termeni: „Celor care refuză să accepte Evanghelia, spuneţi-le: ’Am făcut ce era în puterile noastre ca să vă împărtăşim mesajul lui Isus. Acum, fără să vă purtăm vreo ranchiună, plecăm de la voi.

Să dispară dintre noi orice dezacord iar gândurile noastre, atât de distante între ele, să fie încredinţate lui Dumnezeu.
Este sistemul cel mai bun pentru a încheia o misiune care era pe punctul să se transforme într-un conflict religios, chiar poate pa bază de versete biblice.

A dori să comunici altora propria credinţă este, negreşit , un bine; dar a în cerca să o impui cuiva, este un lucru nechibzuit, absurd. Dumnezeu nu poate aproba bătăliile purtate de oameni între ei în numele său.

7. Scuturatul prafului şi sfinţenia. Probabil păgânii judecau scuturarea prafului de pe picioare un gest bizar, dar pentru evreu era un mod de a-şi aminti fiecare personal că aparţinea unui popor care îşi propunea imitarea lui Dumnezeu care este sfânt. Şi aceasta nu-i un lucru de puţină importanţă. Este maximum eticii umane.
„Fiţi sfinţi, că eu, Domnul, sunt sfânt” se citeşte în cartea Leviticului 11,45. Clarificând acest principiu Isus le-a spus ucenicilor: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit” (Mt 5, 48). În orice religie există o tendinţă spre Înalt, dar a-l lua pe Dumnezeu, ca referinţă, principiu şi ţintă, a oricărei perfecţiuni este prima regulă a religiozităţii umane.

8. Misiunea creştină. Dacă aceasta este prima regulă a religiozităţii umane, este lesne de înţeles că Isus le porunceşte ucenicilor să nu aibă alt program de viaţă decât acela de a purta altora această regulă, fără să se preocupe prea mult de bani, de îmbrăcăminte şi de bagajul pe care oricine îl ia cu sine când pleacă într-o călătorie.

Este o lecţie importantă a evangheliei, pe care oricine, preot sau laic, ar trebui să o aibă mereu prezentă. Multe insuccese ale misiunii creştine sunt datorate faptului că s-a plecat în sunete de surle şi trâmbiţe, cu o caravană de purtători şi o suită de specialişti, ca şi cum ar trebui să se exploreze o pădure tropicală sau stabili o misiune ştiinţifică la cercul polar.

Lecţia este importantă şi pentru cine pleacă cu umilinţă şi fără zgomot, deoarece în mod paradoxal, în jurul misionarului care pleacă, se creează îndată o solidaritate din partea oamenilor buni, care îl urcă imediat în şa pe cel care pornise pe jos, şi anunţă în cele patru vânturi, ca şi cum ar fi un erou, numele celui care plecase fără să spună inimic nimănui.

9. Suntem nimic fără Dumnezeu. Ar trebui să revenim mai des asupra acestui text biblic coordonându-l cu celelalte două lecturi care îi întregesc sensul. Nici un creştin, orice ar face, nu ar trebui să se considere, sau să se simtă erou al Evangheliei; să se aştepte ca numele său să iasă în ziare sau să fie sculptat pe vreo placă fixată pe perete.

Profetul Amos, spune cum citim în prima lectură a Liturghiei de azi: "Eu nu eram profet, nici ucenic de profet, ci păstor şi cultivator de sicomori; însă Domnul m-a luat de la turmă şi mi-a zis: "Du-te şi vorbeşte ca profet poporului meu Israel!" (Am 7,15).

Şi noi, nu suntem decât simpli oameni cărora Dumnezeu le-a cerut să facă ceva pentru el. Nu ar trebui să uităm aceasta niciodată. Sfântul Paul adaugă că Dumnezeu ne-a ales „înainte de întemeierea lumii” şi ne-a „orânduit” mai înainte la programul religios în care ne găsim, dăruindu-ne tot ce e necesar pentru a-l îndeplini.

În acest program divin care ne înglobează, sunt ridicole orice grandomanie, toate vanităţile omeneşti. Pentru calităţile noastre înnăscute, de cultură şi de experienţă, suntem doar „culegători de sicomori”, de smochine sălbatice, pe care nu noi le-am cultivat, cum spune profetul Amos. Cu un limbaj mai simplu, suntem doar lucrători cu ziua în ogorul altuia.

Încheiem cu versul la Evanghelia duminicii, care este şi o invocaţie: „Tatăl Domnului nostru Isus Cristos să pătrundă inimile noastre cu lumina sa, ca să putem înţelege speranţa pe care ne-o dă chemarea noastră” (Cf Ef 1,17-18).

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 9/10 iulie 1994, întregit şi structurat sâmbătă 14 iulie 2012)

Aici serviciul audio: