Consideraţii omiletice la Duminica a XIV-a din Timpul de peste an, B: Isus refuzat de ai săi

(RV - 7 iulie 2012) E Ziua Domnului. La chemarea clopotelor şi răspunzând îndemnurilor tainice ale inimii, creştinii îşi îndreaptă paşii spre biserică pentru a lua parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Se reunesc toţi, vin în acelaşi loc pentru adunarea euharistică în fruntea căreia este însuşi Cristos, marele preotul al Noului Legământ.

1.Participarea activă la Sfânta Liturghie. Reprezentându-l pe el, episcopul sau preotul - acţionând în persoana lui Cristos, Capul Bisericii - conduce adunarea, ridică mâinile şi rosteşte rugăciunea în care înmănunchează cererile tuturor celor de faţă, proclamă Evanghelia, predică, primeşte ofrandele, pronunţă rugăciunea euharistică şi frânge pâinea şi distribuie Împărtăşania.
Toţi iau parte activă la celebrare, fiecare cu rolul său: cei care citesc, cei care cântă, cei care aduc daruri şi tot poporul care îşi exprimă adeziunea printr-un „Amin” repetat şi convins, de aceea din ce în ce mai intens.

2. Amintirea îndurării Domnului. Încă de la începutul Liturghiei antifonul intrării, astăzi câteva versete din psalmul 47, inspiră simţămintele cu care ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu.
Istoria lui Israel, dar şi a fiecărui popor ca şi a fiecărei comunităţi, a fiecărei persoane cunoaşte atâtea intervenţii salutare ale lui Dumnezeu. Cu inima plină de recunoştinţă şi de bucurie, după o săptămână de trudă, ne oprim cu psalmistul în meditaţie şi reculegere reflectând asupra bunătăţii Domnului”: „ Noi ne amintim de bunătatea ta, Doamne, înlăuntrul lăcaşului tău. Ca şi numele tău, Dumnezeule, slava ta este vestită până la marginile pământului; mâna ta este plină de îndurare”.

3. De la idolatrie şi necredinţă la refuzarea lui Dumnezeu. Dacă istoria popoarelor păgâne este caracterizată de idolatrie, cea a poporului lui Dumnezeu cunoaşte momente şi chiar perioade de necredinţă, de slăbire a credinţei. Toată istoria lui Israel este întreţesută de gesturi de necredinţă, refuzuri, nostalgii şi reîntoarcere la idoli, vechi de când lumea sau de dată recentă, de ademenirea alianţelor cu popoare în curs de afirmare. Într-un asemenea context, refuzul profetului, al omului trimis să vorbească în numele lui Dumnezeu, se generalizează. Nu este ascultat, mai mult este împiedecat, boicotat în desfăşurarea misiunii, neacceptat, adesea urmărit şi persecutat.
„Ierusalime, Ierusalime, care omori profeţii şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, aşa cum îşi adună găina puii sub aripi, şi n-aţi voit” (Lc 13,34). Sunt cuvintele lui Isus, prin care îşi exprimă toată amărăciunea şi durerea sufletului, plângând asupra Cetăţii Sfinte.
Încă din prima pagină a Evangheliei după Ioan, în binecunoscutul „Prolog”, aflăm despre soarta Cuvântului întrupat: „Şi cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14), „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,11-12).

4. Primire şi refuz, atitudini ce se alternează în istoria lui Israel cu riscul împietririi inimii. Raportul lui Isus cu lumea din vremea sa era o relaţie de iubire, de admiraţie şi uimire, şi totuşi presărată de nedumeriri şi frământări după cum reiese din plângerea lui Isus: „de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, aşa cum îşi adună găina puii sub aripi, şi n-aţi voit” (Lc 13,34).
Aşa cum s-au purtat părinţii lor cu profeţii, la fel conaţionalii din vremea sa, se comportă cu Isus: sunt un popor de răzvrătiţi, cu inima împietrită şi fii îndărătnici. În ei este exemplificat omul din orice timp şi din orice loc în relaţia cu Dumnezeu.
În prima lectură a acestei duminici, luată din cartea lui Ezechiel putem urmări îndărătnicia umană şi stăruinţa lui Dumnezeu de a fi aproape de poporul său. Izgonit din ţara promisă, asemenea primilor părinţi din raiul pământesc, semn evident al frângerii alianţei, Israelul ia drumul captivităţii babiloniene. Dar Domnul va fi prezent şi aici. Coboară în exil cu ai săi, prin trimisul său, dovedindu-se fidel legământului. Profetul Ezechiel însoţeşte poporul în exil. Prin el Domnul le pregăteşte inimile la primirea unui duh nou, ca apoi să se deschidă spre Dumnezeu şi spre semeni cu ochi curaţi şi inimă dreaptă. Duhul lui Dumnezeu i-a vorbit profetului Ezechiel, l-a făcut să se ridice în picioare şi apoi i-a vorbit:
Fiul omului, eu te trimit la fiii lui Israel, la acest popor de răzvrătiţi, care s-au răsculat împotriva mea. Ei şi părinţii lor s-au ridicat împotriva mea până în ziua de azi. Cei la care te trimit sunt foarte încăpăţânaţi şi cu inima împietrită. Le vei spune: "Aşa spune Domnul Dumnezeu!" Fie că te vor asculta, fie că nu te vor asculta, pentru că sunt un neam de răzvrătiţi, să ştie cel puţin că este un profet în mijlocul lor" ( 2,3-5).

Zilnic Biserica aduce aminte preoţilor săi cu psalmul 94: O, de aţi asculta astăzi glasul lui: „Nu vă împietriţi inimile ca la Meriba, ca în ziua de la Massa, în pustiu; acolo m-au ispitit părinţii voştri, m-au pus la încercare, deşi au văzut lucrările mele”.
La cuvântul Domnului din prima lectură răspundem cu psalmul 122: „Către tine îmi ridic privirea, către tine, care locuieşti în ceruri, aşa cum privesc ochii slujitorilor la mâinile stăpânului. Aşa cum privesc ochii slujnicei la mâinile stăpânei, aşa privesc ochii noştri la Domnul Dumnezeul nostru, până când ne va arăta îndurarea sa”.



5. Isus respins de concetăţenii săi di Nazaret. Evanghelia duminicii este de la Sfântul Marcu, c.6 şi îl prezintă pe Isus în haină de misionar, întors în orăşelul său natal. Venea de la Cafarnaum unde împreună cu ucenicii îşi stabilise centrul activităţii sale profetice şi mesianice. Aici ca şi în alte părţi ale Galileii săvârşise deja multe minuni, dintre care ultima - de mare răsunet - învierea fiicei lui Iair.
Precedat deci de o mare reputaţie, se întoarce la ai săi cu renumele de profet şi de taumaturg.
„În sâmbăta următoare, a început să înveţe în sinagogă. Mulţimea de oameni care îl asculta, cuprinsă de uimire, spunea: De unde îi vin lui toate acestea? Ce-i cu înţelepciunea care i-a fost dată şi cu aceste mari minuni care se fac prin mâinile lui? Nu este el tâmplarul, fiul Mariei, vărul lui Iacob, al lui Iosif, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi verişoarele lui nu sunt aici printre noi?" Şi erau profund scandalizaţi din cauza lui. Isus le-a spus: "Un profet nu-i dispreţuit decât în locul natal, în familia lui şi în propria lui casă". Şi nu a putut face acolo nici o minune; a vindecat numai câţiva bolnavi, punându-şi mâinile peste ei. Era uimit de necredinţa lor. De acolo a cutreierat satele dimprejur, învăţând (Mc 6,2-6).

L-au văzut crescând şi trăind între ei. Avea un nume destul de comun, foarte asemănător cu altele precum Iosue, Isaia, Osia. Îi cunoşteau rudele, îndeletnicirea, genealogia, condiţia modestă. Încet-încet, refuzul se transformă în dispreţ, în opoziţie şi contrast violent. Sfântul Luca notează că „l-au condus pe sprinceana muntelui pe care era aşezat oraşul spre a-l arunca în prăpastie”. Şi Isus a fost constrâns să fugă.
Acest fapt petrecut în oraşul natal, capătă o semnificaţie particulară pentru toată existenţa pământească a lui Isus. A fost respins, nu numai de concetăţenii săi din Nazaret, ci de întreaga naţiune. A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit. Lumea prin el s-a făcut, dar lumea nu l-a cunoscut: continuă evanghelistul Ioan.
La acest punct, este spontană întrebarea. Pentru ce acest refuz? Pentru ce profeţii, cei care vorbesc în numele lui Dumnezeu sunt respinşi şi prigoniţi?
Sfântul Ioan răspunde: pentru că oamenii iubesc mai mult întunericul decât lumina. Le este frică de lumină deoarece dă la iveală faptele lor rele.
Profetul întruchipează în sine o prezenţă a lui Dumnezeu, purtând cu sine ceva nou care cere o schimbare a vieţii, o convertire, o viaţă coerentă până la capăt. Şi aici este greutatea.

6. Profetul deranjează. Cât face bine, câte face minuni, la cerere sau nesolicitat, este binevenit, dar când cere viaţă cinstită, trăită în adevărul inimii, se face ostil. Păcatul, viciul îşi are farmecul său, deşi aparent şi vremelnic. Mai mult, păcatul încătuşează reducându-l pe om la o stare de paralizie, de neputinţă şi din care nu este în stare să iasă, să se elibereze singur.
Văzută din partea omului, starea aceasta este disperată, e un faliment. Avem nevoie de o mână care se ne scoată din nisipurile mobile în care cu cât ne zbatem mai mult ca să ieşim cu atât ne cufundăm mai mult.

7. Mântuitorul scoate omul din nisipurile mobile ale păcatului. Starea de împietrire, adevărată paralizie a sufletului, de faliment în ce priveşte mântuirea, poate fi depăşită nu cu puteri proprii.
Dumnezeu însuşi promisese prin profetul Ezechiel 36,26: "Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne (…) Voi pune înăuntrul vostru Duhul meu şi voi face ca să umblaţi după legile mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile mele”.
Profeţii împlinite în Isus din Nazaret.
Cine este acesta, se întreabă deseori lumea în Evanghelia după Marcu?
Isus nu este doar un învăţător sau un profet, ci este, cum numele însuşi o spune: Mântuitorul. Prin moartea sa pe cruce a luat asupra sa păcatul lumi. Prin moartea şi învierea sa a împlinit iubirea Tatălui înlăturând din cei care se încred în el inima de piatră şi dăruindu-le o inimă nouă şi un duh nou.
Este ceea ce implorăm la această Sfântă Liturghie. Convertirea continuă necesită un har pe care trebuie să-l implorăm continuu. Iar acest har rodeşte în smerenia şi slăbiciunea firii omeneşti.
Dumnezeule, preaîndurător, prin înjosirea Fiului tău, tu ai ridicat omenirea decăzută şi ai eliberat-o de sclavia păcatului; te rugăm, reînnoieşte în noi bucuria că am fost răscumpăraţi prin misterul pascal şi condu-ne la fericirea veşnică.

(RV - A.Lucaci, material omiletic din 2 iulie 1994, restructurat sâmbătă 7 iulie 2012)