Exemplul apostolului Toma să întărească tot mai mult credinţa noastră în Isus Cristos,
Domnul şi Dumnezeul nostru
(RV - 3 iulie 2012) La 3 iulie Biserica îl sărbătoreşte pe Sfântul Toma Apostolul.
Benedict al XVI-lea a dedicat acestui apostol cateheza de la audienţa
generală de miercuri 27 septembrie 2006 , pe care o structurăm
aici. 1. Numele. Prezent în fiecare din cele patru liste alcătuite
de Noul Testament, în primele trei Evanghelii el este menţionat alături de Matei (Cf
Mt 10,3; Mc 3,18; Lc 6,5), în timp ce în Faptele Apostolilor
se află alături de Filip (Cf Fap 1,13). Numele său derivă dintr-o rădăcină
ebraică, ta'am, care înseamnă "pereche, geamăn". De fapt, Evanghelia lui Ioan îl menţionează
de mai multe ori cu supranumele de "Didim" (Cf In 11,16; 20,24; 21,2),
care în limba greacă înseamnă tocmai "geamăn". Nu este clar motivul acestui
apelativ.
2. Dispus să meargă la moarte cu Isus. Mai ales cea
de-a patra Evanghelie ne oferă unele precizări care conturează câteva trăsături semnificative
ale personalităţii sale. Prima dintre ele se referă la îndemnul pe care el l-a adresat
celorlalţi apostoli atunci când Isus, într-un moment critic al vieţii sale, a decis
să meargă în Betania pentru a-l învia pe Lazăr, apropiindu-se astfel în mod riscant
de Ierusalim (Cf Mc10,32). Cu acel prilej Toma a spus celorlalţi discipoli:
"Să mergem şi noi ca să murim cu el" (In 11,16). Această hotărâre a
sa în a-l urma pe Învăţător este cu adevărat exemplară şi ne oferă o învăţătură preţioasă:
arată totala disponibilitate de a adera la Isus, până la a identifica propria soartă
cu cea a Lui şi la a dori să împarţi cu El încercarea supremă a morţii. Într-adevăr,
lucrul cel mai important este acela de a nu ne îndepărta niciodată de Isus. Pe de
altă parte, când Evangheliile folosesc verbul "a urma", este tocmai pentru a arăta
că unde se îndreaptă El, acolo trebuie să meargă şi ucenicul său. În acest fel, viaţa
creştină se defineşte ca o viaţă cu Isus Cristos, o viaţă ce trebuie trăită împreună
cu El. Sfântul Paul scrie ceva asemănător, când îi asigură pe creştinii din Corint:
"Sunteţi în inimile noastre ca să murim împreună şi ca să trăim împreună" (2Cor
7,3). Ceea ce se verifică între Apostol şi creştinii săi trebuie, în mod evident,
să existe înainte de toate în raportul dintre creştini şi Cristos însuşi: a muri împreună,
a trăi împreună, a fi în inima Sa după cum El stă în inima noastră.
3.
La insistenţa lui, Isus spune: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”.
O a doua intervenţie a lui Toma este menţionată la Cina cea de Taină. În acea ocazie
Isus, prevestind apropiata sa plecare, spune că va merge să pregătească un loc pentru
ucenici pentru ca să fie şi ei acolo unde se află El; şi le spune: "Unde mă duc eu,
voi ştiţi calea" (In 14,4). Atunci Toma intervine spunând: "Doamne, nu ştim
unde te duci, Cum am putea şti calea?" (In 14,5). În realitate, prin
aceste cuvinte el se pune la un nivel de înţelegere mai degrabă primar; dar aceste
cuvinte îi oferă lui Isus prilejul de a rosti celebra definiţie: "Eu sunt calea, adevărul
şi viaţa" (In 14,6). Aşadar această dezvăluire îi este făcută în primul rând
lui Toma, dar este valabilă pentru noi toţi şi pentru toate timpurile. De fiecare
dată când auzim sau citim aceste cuvinte, putem să fim cu gândul alături de Toma şi
să ne imaginăm că Domnul ne vorbeşte şi nouă aşa cum i-a vorbit lui. În acelaşi timp,
întrebarea lui ne dă şi nouă dreptul, să spunem aşa, de a-i cere lui Isus explicaţii.
Adesea nu îl înţelegem. Să avem curajul să spunem: nu te înţeleg, Doamne, ascultă-mă,
ajută-mă să înţeleg. În acest fel, cu această sinceritate care este adevăratul mod
de a ne ruga, de a vorbi cu Isus, exprimăm micimea capacităţii noastre de a înţelege,
şi totodată ne aşezăm în atitudinea plină de încredere a celui care aşteaptă lumina
şi puterea de la acela care este în măsură să i le ofere.
4. Toma necredinciosul.
Celebră apoi, şi chiar proverbială, este scena cu Toma necredinciosul, petrecută
la opt zile după Paşti. Înainte, el nu a crezut că Isus a apărut în absenţa lui, şi
a spus: "Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul
în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede" (In
20,25). În fond, din aceste cuvinte reiese convingerea că Isus poate fi de acum
recunoscut nu atât văzându-l, cât după răni. Toma consideră că semnele care certifică
identitatea lui Isus sunt de acum mai ales rănile, în care se arată cât de mult ne-a
iubit El. În această privinţă apostolul nu se înşeală. După cum ştim, opt zile mai
târziu, Isus apare din nou în mijlocul ucenicilor Săi, şi de această dată este prezent
şi Toma. Şi Isus îi cere: "Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna
şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios" (In 20,27).
Toma reacţionează făcând cea mai frumoasă mărturisire de credinţă din întreg Noul
Testament: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (In 20,28). Iată ce spune în legătură
cu aceasta Sfântul Augustin: Toma "vedea şi atingea omul, dar îşi mărturisea credinţa
în Dumnezeu, pe care nu îl vedea şi nu îl atingea. Însă ceea ce vedea şi atingea îl
conducea la a crede faptul de care până atunci se îndoise"(In Iohann.
121,5). Evanghelistul continuă cu un ultim cuvânt adresat de Isus lui Toma: "Pentru
că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut" (In
20,29). Această frază se poate pune şi la timpul prezent: "Fericiţi cei care nu văd
şi cred". Aici Isus enunţă un principiu fundamental pentru creştinii care vor veni
după Toma, aşadar pentru noi toţi. Este interesant de observat cum un alt Toma, marele
teolog medieval din Aquino, alătură acestei formule a fericirii pe cea în mod aparent
opusă menţionată de Luca: "Fericiţi ochii care văd ceea ce vedeţi voi" (Lc
10,23). Dar Toma de Aquino comentează: "Merită mult mai mult cel care crede fără
să vadă decât cel care crede văzând" (In Johann. XX lectio VI 2566). Într-adevăr,
Scrisoarea către Evrei, amintind toată seria străvechilor Patriarhi biblici, care
au crezut în Dumnezeu fără să vadă împlinirea promisiunilor Sale, defineşte credinţa
drept "garanţia realităţilor sperate, dovada realităţilor care nu se văd" (11,1).
5. Importanţa "necredinţei" lui Toma. Cazul apostolului Toma este important
pentru noi din cel puţin 3 motive: mai întâi, pentru că ne mângâie în incertitudinile
noastre; apoi pentru că ne arată că orice îndoială poate să conducă la un răspuns
luminos dincolo de orice incertitudine; şi, în fine, pentru că cuvintele adresate
lui de Isus ne amintesc sensul adevărat al credinţei mature şi ne încurajează să continuăm,
în ciuda dificultăţilor, să mergem pe drumul adeziunii noastre faţă de El.
O
ultimă relatare despre Toma ne este păstrată de a patra Evanghelie, care îl prezintă
ca martor al Celui Înviat în momentul imediat următor pescuirii minunate de pe Lacul
Tiberiadei (Cf In 21,2). Cu acel prilej el este menţionat chiar imediat după Simon
Petru: semn evident al importanţei de care se bucura în cadrul primelor comunităţi
creştine. De fapt, în numele său au fost mai apoi scrise Faptele şi Evanghelia lui
Toma, amândouă apocrife dar oricum importante pentru studierea originilor creştine.
6.
Misionar până în India. Amintim în sfârşit că, potrivit unei vechi tradiţii, Toma
a evanghelizat mai întâi Siria şi Persia (aşa relatează deja Origene, amintit de Eusebiu
din Cezareea, Hist. eccl.3,1) şi apoi a mers până în India occidentală
(Cf Faptele lui Toma 1-2 şi 17 ss), de unde mai apoi creştinismul a ajuns şi
în India meridională. În această perspectivă misionară încheiem reflecţia noastră,
exprimând dorinţa ca exemplul lui Toma să întărească tot mai mult credinţa noastră
în Isus Cristos, Domnul şi Dumnezeul nostru.