Consideraţii omiletice la Duminica a XIII-a din Timpul de peste an, (B): Isus, mâna
benefică a lui Dumnezeu, întinsă şi deschisă
(RV - 30 iunie 2012) E Ziua Domnului. „Aceasta este ziua pe care a făcut-o
Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa! (Ps 118,24). 1. Duminica
şi Liturghia duminicală. Noul Catehism al Bisericii Catolice învaţă la n. 2174
şi urmatoarele: Isus a înviat din morţi „în prima zi” a săptămânii. Fiind prima zi,
ziua învierii lui Cristos aminteşte prima creaţie. Fiind „a opta zi”, urmând după
sabat, semnifică noua creaţie inaugurată odată cu Învierea lui Cristos. Ea a devenit
pentru creştini prima dintre toate zilele, prima dintre toate sărbătorile, ziua Domnului
-He kyriakè heméra, dies dominica - „duminica”. Ea vesteşte odihna
veşnică a omului în Dumnezeu care nu se bucură de pieirea celor vii, nu vrea moartea
păcătoşilor, ci ca să se întoarcă şi să aibă viaţă din belşug.
Participând
duminica la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie creştinii se ancorează în cuvântul
viu şi dătător de viaţă al lui Dumnezeu, se reculeg, în sensul de a-şi veni în
fire, a-şi recăpăta calmul, liniştea, a se regăsi sau a-şi aduna fiinţa în Dumnezeu
căruia îi aduc jertfă de laudă.
La aceasta îndeamnă cântarea de intrare la
Sfânta Liturghie luată din Ps 46,2: „Toate popoarele, bateţi din palme, aclamaţi-l
pe Dumnezeu cu strigăte de bucurie!”.
Liturgia romană şi bizantină au văzut
în acest psalm un cântec pentru Înălţare. Cristos „s-a suit la cer” şi „şade pe tron”
de-a dreapta Tatălui ca Domn şi astfel mântuirea este oferită tuturor neamurilor”
(Cf Fap 2,34; Fil 2,9-11; Ap 5,7-9.12).
La jertfa de laudă,
ofranda buzelor noastre, se adaugă imediat cererea de la rugăciunea zilei şi ştim
că prin rugăciune - adevărată respiraţie a sufletului - intrăm în relaţie de iubire
cu Dumnezeu şi astfel suflul vieţii se afirmă în noi: Dumnezeule, Părintele nostru,
la botez tu ai făcut din noi copii ai luminii; te rugăm, nu lăsa ca întunericul erorii
să pună stăpânire peste noi, ci ajută-ne să trăim noi înşine din lumina adevărului
tău.
2. Lumină şi viaţă, întuneric şi moarte. Din totdeauna omul
s-a întrebat de unde vine răul, moartea. Un înţelept evreu de la jumătatea secolului
1 înainte de Cristos, hagiograf erudit din oraşul Alexandria, capitala intelectuală
a lumii greceşti, se străduieşte să prezinte păgânilor credinţa lui Israel. Exprimă
convingerea la care au ajuns unii credincioşi după secole de meditaţie.
Citim
în prima lectură luată din cartea Înţelepciunii 1,13-15; 2,23-24: •
Dumnezeu nu a creat moartea şi nici nu se bucură de pieirea celor vii. Toate
le-a creat ca să existe şi toate făpturile din lume sunt binefăcătoare, nu găseşti
în ele otrava care să le facă să moară; puterea morţii nu domneşte pe pământ, căci
dreptatea este nemuritoare. Astfel Dumnezeu l-a creat pe om pentru o existenţă nepieritoare
şi l-a făcut ca o imagine a propriei sale fiinţe. Totuşi moartea a intrat în lume
prin invidia diavolului şi cei care sunt de partea lui vor ajunge să o cunoască.
Aşadar,
moartea nu corespunde planului primordial al lui Dumnezeu. Înţeleptul
biblic este convins că necorespunderea la planul divin, duce la moarte, la dezintegrarea
fiinţei umane, care se împrăştie, se destramă, se descompune. Nelegiuirea este corosivă,
fărădelegea demolează planul lui Dumnezeu, mistuie şi conduce la moarte, care nu ar
trebui să existe, iar dacă are loc, ea nu se datorează lui Dumnezeu. „Moartea a intrat
în lume prin invidia diavolului şi cei care sunt de partea lui vor ajunge să o cunoască”
(Înţ 2,24).
Este o remeditare a primei pagini a Sfintei Scripturi,
despre căderea omului în păcat. Moartea în sensul ei biblic, ca dezagregare şi
descompunere, ca irosire şi frustrare a existenţei, ca pierdere a sensului şi zădărnicirii
rostului vieţii, începe odată cu ruperea şi îndepărtarea de Dumnezeul Creator. Este
în primul rând o realitate spirituală, interioară şi apoi o realitate exterioară şi
materială din lumea fizică.
3. Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea.
Dar pentru înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu e necesară lumina de sus implorată
cu încredere în rugăciune fierbinte şi stăruitoare. Primei lecturi îi răspundem cu
psalmul 29 din care preluăm câteva versete cu refrenul: Te preamăresc, Doamne,
pentru lucrările tale minunate. Te preamăresc, Doamne, pentru că m-ai eliberat
şi n-ai lăsat pe vrăjmaşii mei să râdă de mine. Doamne, tu mi-ai scos sufletul din
locuinţa morţilor, tu mi-ai dat viaţă ca să nu cobor în mormânt (…) Seara ne stăpâneşte
plânsul, iar dimineaţa se revarsă bucuria. Ascultă-mă, Doamne, ai milă de mine! Doamne,
ajută-mă! Tu mi-ai schimbat plânsul în veselie, Doamne, Dumnezeul meu, eu pururi te
voi lăuda!
Reţinem de la înţeleptul biblic: Da, Dumnezeu nu se bucură
de pieirea celor vii căci toate le-a creat ca să existe. El nu este răspunzător
de germenii şi veninul morţii ce se află în om.
4. Iair şi femeia bolnavă
de hemoragie. Aceasta este şi cheia de lectură pentru evanghelia duminicii luată
de la Sfântul Marcu 5,21-43 în care sunt descrise două minuni săvârşite de Isus: vindecarea
unei femei care de 12 ani suferea de hemoragie şi învierea unei tinere de 12 ani,
fiica lui Iair, mai marele sinagogii din Cafarnaum.
În Isus vedem cum
Dumnezeu reface viaţa lumii: stăvileşte scurgerea şi pierderea vieţii simbolizată
prin hemoragie, pierdere de sânge; întinde o mână binefăcătoare ce dă
viaţă omului care crede în puterea celui care l-a trimis pentru ca noi să avem viaţă
din belşug. De acum înainte doar mâna lui, doar contactul cu el ne poate salva
viaţa, dezintoxicându-ne, eliminând otrava morţii. Salvarea vine numai din comuniunea
cu Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu care pentru noi oamenii şi a noastră mântuire s-a
coborât din cer.
În textul evangheliei, povestirea vindecării femeii bolnave
de scurgere de sânge este intercalată în cea a vindecării fiicei lui Iair.
5.
Minune şi credinţă. Primii creştini răspândeau amintirea minunilor răsunătoare
săvârşite de Isus. Evanghelistul Marcu aminteşte că miracolele lui Isus erau legate
de credinţă. Însă credinţa este un lucru dificil, căci trebuie să treacă dincolo de
aparenţe. Atât Iair cât şi femeia bolnavă aveau o credinţă amestecată cu aspecte
magice. Mai marele sinagogii din Cafarnaum credea că numai punându-şi mâna pe
ea, Isus îi putea vindeca fiica aflată pe patul de moarte. Femeia care suferea de
hemoragie credea că doar atingând cel puţin haina lui Isus putea să scape de boală.
Dar
Isus este îngăduitor şi conduce cu răbdare şi tact pe fiecare la credinţa adevărată.
Iair trebuie să-şi afirme încrederea totală în Domnul în momentul în care toate îl
fac să deznădăjduiască. Femeia bolnavă de hemoragie trebuie să treacă de la acel calcul
interesat care o poartă în căutarea sănătăţii la un raport personal cu Învăţătorul.
Numai atunci va fi vindecată.
6. Isus, mâna lui Dumnezeu, întinsă
şi deschisă.Vino, pune-ţi mâinile peste ea, ca să se vindece şi să trăiască!
I-a spus lui Isus, mai marele sinagogii din Cafarnaum. Doar atingerea proprie mâinii
lui Dumnezeu poate pătrunde până la izvorul vieţii şi împiedica drumul morţii…O
scenă sacră, asemănătoare cu cea a creaţiei, ilustrată de marele Michelangelo pe bolta
Capelei Sixtine. În Isus lucrează degetul lui Dumnezeu. Fiul Omului dezvăluie chipul
lui Dumnezeu prin cuvinte şi gesturi, asemenea întregii revelaţii. Copilo, scumpa
mea, îţi spun scoală-te! Fiica mea, credinţa ta te-a vindecat! Două episoade
ce conturează bine identitatea lui Isus. El este Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Mântuitorul.
Este mâna lui Dumnezeu întinsă şi deschisă spre noi făcând ca şi a noastră să se întindă
şi ea ca să se prindă, sau spre a-i atinge cel puţin marginea hainei lui în credinţa
tare că vom fi salvaţi.
Gestul lui Isus care o prinde de mână pe fiica lui
Iair care zăcea moartă, traduce în timp, peste veacuri, istoria dintotdeauna a iubirii
lui Dumnezeu care îl însoţeşte pe om prin istorie, îl prinde, îl ţine de mână, îl
ridică, îl sprijină, îl susţine.
7. Contactul benefic, salutar cu Isus în
Sfintele Taine. Pentru noi care participăm la Sfânta Liturghie, contactul cu Isus,
prin vălul Sfintelor Taine, necesită credinţa femeii din Evanghelia de azi: De mă
voi atinge măcar de haina lui, mă voi vindeca! Mai mult, are nevoie de răspunsul de
credinţă inspirat din cel al sutaşului roman, simpatizant al sinagogii, devenit invocaţie
înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii: „Doamne nu sunt vrednic să intri sub acoperământul
meu dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu!” (Cf Mt 8,8).
(RV
- A. Lucaci, material omiletic din 25/26 iunie 1994, completat şi structurat
sâmbătă 30 iunie 2012)