Consideraţii omiletice la solemnitatea "Sfinţii Petru şi Paul apostoli": au dat rodnicie Bisericii prin sângele lor, au băut paharul Domnului şi au devenit prietenii lui Dumnezeu

(RV - 28 iunie 2012) E sărbătoare. „Să celebrăm cu bucurie sărbătoarea Sfântului Petru, cel dintâi dintre apostoli, şi a Sfântului Paul, învăţătorul popoarelor; ei ne-au predicat Evanghelia lui Cristos”. Îndeamnă Biserica în cântarea de intrare la Liturghia din ajun.
Motivul cinstirii acestor doi apostoli este completat de antifonul la Liturghia zilei: Sfinţii apostoli Petru şi Paul, prin sângele lor au dat rodnicie Bisericii; ei băut paharul Domnului şi au devenit prietenii lui Dumnezeu.

Sfinţi Petru şi Paul au dat rodnicie Bisericii, au băut paharul Domnului şi au devenit prietenii lui Dumnezeu.

1. L-a băut Sfântul Petru, după cum citim în Faptele Apostolilor cap.12 care îi dedică prima parte a cărţii iar de la capitolul următor intră în scenă apostolul neamurilor, Sfântul Paul. Persoanei şi activităţii sale misionare îi este dedicată partea a doua a cărţii Faptelor.
Fragmentul propus azi este încadrat în sărbătoarea Paştelui ebraic. Se poate nota un paralelism între moartea şi învierea lui Isus şi arestarea lui Petru urmată de eliberarea sa din închisoare de către îngerul trimis de Dumnezeu:
• Citire din Faptele Apostolilor 12,1-11: În zilele acelea, regele Irod Agripa a început să-i prigonească pe unii membri ai Bisericii. L-a ucis cu sabia pe Iacob, fratele lui Ioan. Când a văzut că acest lucru e pe placul iudeilor, a dat ordin să fie arestat şi Petru. Aceasta era în săptămâna Paştelui. Aşadar, l-a prins şi l-a aruncat în închisoare, punându-l sub paza a patru grupe de câte patru ostaşi. Avea de gând ca după sărbătoarea Paştelui să-l scoată în faţa poporului, spre a fi judecat. Aşadar, Petru era păzit în închisoare; în acest timp însă Biserica se ruga fără încetare pentru el lui Dumnezeu. Irod era pe punctul de a-l scoate în faţa poporului, pentru a fi judecat. Cu o noapte mai înainte, Petru dormea între doi soldaţi, legat cu două lanţuri iar în faţa uşii santinelele păzeau închisoarea. Dintr-o dată a apărut un înger al Domnului şi o lumină a strălucit în celulă. Îngerul a lovit coasta lui Petru, l-a trezit şi i-a zis: "Scoală-te repede!" Atunci lanţurile i-au căzut de pe mâini. Îngerul i-a zis: "Îmbracă-te şi ia-ţi sandalele!" Şi Petru a ascultat. Îngerul i-a mai spus: "Pune-ţi mantia şi urmează-mă!" Îngerul a ieşit iar Petru l-a urmat, fără să ştie că ceea ce făcea îngerul era adevărat; credea că este o vedenie. Au trecut de primul post de gardă, de al doilea şi au ajuns la poarta de fier care dădea spre oraş. Aceasta s-a deschis singură în faţa lor. O dată ieşiţi afară au trecut într-o stradă, apoi, dintr-o dată, îngerul l-a părăsit. Atunci Petru, venindu-şi în fire, a zis: "Acum ştiu cu adevărat că Domnul l-a trimis pe îngerul său, care m-a scăpat din mâinile lui Irod şi de soarta pe care mi-o dorea poporul iudeu".

Acum îmi dau seama care este adevărul: Domnul m-a scăpat din mâinile lui Irod. Este concluzia apostolului Petru şi a succesorilor săi. Iar în timp ce el se găsea în închisoare Biserica se ruga fără încetare pentru el lui Dumnezeu.
Refrenul la psalmul de răspuns la prima lectură este cântarea noastră ce inspiră curaj credinciosului în orice moment al vieţii: Binecuvântat este Domnul, care îi eliberează pe prietenii săi.

2. A băut paharul Domnului şi Apostolul Neamurilor, Sfântul Paul.
Lectura a doua este un fragment din a doua Scrisoare către Timotei. Este cunoscut ca fiind testamentul spiritual al Sfântului Pavel: foloseşte imagini din întrecerile sportive şi din jurnalul de călătorie pe marea vieţii:
• Citire din Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei 4,6-8.17-18:
Preaiubitule, eu sunt deja oferit ca jertfă, clipa plecării mele a sosit. Am luptat lupta cea bună, am alergat şi am ajuns la ţintă, mi-am păstrat credinţa. De acum nu-mi rămâne decât să primesc cununa învingătorului, pe care Domnul, judecătorul cel drept, mi-o va da în ziua aceea, şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care aşteaptă cu dragoste arătarea lui în mărire. Domnul mi-a stat alături; el m-a întărit ca să vestesc până la capăt evanghelia şi s-o audă toate popoarele păgâne: aşa am scăpat de gura leului. Domnul mă va scăpa şi pe mai departe de orice rău, mă va mântui şi mă va conduce la împărăţia cerească. Lui să-i fie mărire în vecii vecilor. Amin.

3. Nu-mi rămâne decât să primesc cununa învingătorului.
Atât Petru cât şi Paul, vor primi cununa martirilor la Roma, în timpul persecuţiei declanşate de împăratul roman Nero, şi vor deveni cu adevărat prieteni ai lui Dumnezeu. Potrivit tradiţiei Petru pe colina Vatican în anul 64 iar Paul, pe calea Ostiense, în anul 67.

4. Împreună au dat rodnicie Bisericii zidite pe temelia credinţei în Cristos Fiul lui Dumnezeu. Petru care prin descoperire divină a recunoscut în Isus pe Mesia, Fiul Dumnezeului Celui Viu, este piatra pe care Cristos a zidit Biserica sa şi căruia i-a dat cheile împărăţiei cerurilor, i-a încredinţat cârma Bisericii după înălţarea la cer.

5. Petru, Biblia, istoria şi Biserica Romei. În Evanghelii sunt două fraze solemne adresate de Isus lui Petru: „Pe această piatră voi zidi Biserica mea” (Mt 16,18) şi „Paşte oile mele” (In 21,15-19).
Se poate discuta la infinit asupra sensului acestei autorităţi şi amplorii acestei misiuni, dar nu se poate pune la îndoială că, în baza atestării din Evanghelii, amândouă frazele au fost adresate de Isus lui Petru, şi numai lui.

Se poate discuta şi despre colegialitatea apostolilor cu Petru, şi a tuturor episcopilor cu Papa, şi despre formele acestei colegialităţi, dar nu se poate trece cu vederea în timpul unor asemenea discuţii ceea ce a scris în anul 185 Irineu, episcop de Lyon: spre Biserica Romei propter potentiorem principalitatem datorită întâietăţii ei speciale trebuie să se îndrepte oricare altă Biserică, credincioşii de pretutindeni, deoarece în ea se păstrează tradiţia care vine de la Apostoli (Adversus haereses, III,3,2).

Cu aproximativ 80 de ani înainte de Irineu, episcopul Ignaţiu de Antiohia în scrisoarea trimisă romanilor îi salută pe creştini, definind Biserica Romei ca pe aceea care „stă în fruntea carităţii”. Definiţie minunată. Biserica creştină este numită cu termenul „caritate”, dragostea lui Cristos care se extinde la toată lumea iar aceea care este în fruntea carităţii este Biserica Romei.

6. Învinovăţiri ecumenice. Se poate discuta şi despre greşelile, despre „culpele” Bisericii Romei, care uneori a „exagerat în intervenţii”, în sensul că nu a avut tactul cuvenit în raporturile cu „Bisericile surori” din Apus şi mai ales din Răsărit, dar nu se poate nega că „Bisericile surori” nu s-au comportat întotdeauna cu politeţe faţă de Biserica Romei. În anumite cercuri şi mai cu seamă în grupuri născute din aceste Biserici, este încă în uz vechiul arsenal anticatolic, care pleacă de la aberanta definiţie a Biserici Romei ca Biserica lui Anticrist.

Însă, a aminti acestea în sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Paul, care au lucrat atât de mult pentru unitatea Bisericii, este doar o simplă cedare la amintirile amare ale trecutului. Bisericile lui Cristos trebuie să fie deschise spre viitor, trebuie să închidă imediat fisurile deschise în caritate deoarece fără dragoste ele vor fi - cum citim la Sfântul Paul - „o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor” (1Cor 13,1). Vor putea face zgomot în interiorul lor până la asurzire şi reduce capacitatea de reflecţie a membrilor lor, dar în exterior nu vor convinge pe nimeni cu astfel de argumente.

7. Necesitatea nuanţelor. Să încercăm să citim prin filtrul carităţii fragmentul evanghelic de azi în care Isus îi spune lui Petru, fiul lui Iona: „Şi eu îţi spun: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea” (Mt 16,18).

Despre care piatră este vorba? Cristos vorbeşte despre sine sau despre Petru? Înainte ca răspunsul catolic să indispună pe cine nu e catolic, să plecăm de la folosirea unor declaraţii similare prezente în Sfânta Scriptură.

În Biblie cuvântul „lumină” este atribuit lui Dumnezeu, lui Isus, ucenicilor săi. La fel termenul „păstor” este dat lui Dumnezeu, lui Mesia, capilor lui Israel, lui Isus. Cei doi termeni, deci, sunt folosiţi cu anumite nuanţe în privinţa semnificaţiei, a înţelesului”.

La fel, a spune că Petru este „stânca” Bisericii nu înseamnă a-i atribui, fără vreo nuanţare a sensului, un termen pe care Scriptura îl foloseşte ca atribut al lui Dumnezeu.

În Scriptură ca şi în viaţa noastră, un om cu numele de „tată” sau de „maestru” nu înseamnă că este „tatăl” nostru în sensul deplin al cuvântului sau că este singurul nostru „învăţător” în sens absolut. Aceste observaţii nu vor convinge pe cei care, în baza altor arhitecturi de gândire şi discursuri, gândesc în mod diferit, dar era necesar a le prezenta pentru a putea spune altora, cum ne îndeamnă Scriptura, care sunt raţiunile credinţei noastre (1Pt 3, 15).

8. Petru şi Paul, fondatorii Bisericii Romei. Despre ei prefaţa Liturghiei cântă: Petru a fost cel dintâi care a mărturisit credinţa în Cristos şi, adresându-se fiilor lui Israel, a alcătuit prima comunitate creştină;

Paul a pus în lumină misterul mântuirii şi a predicat Evanghelia, popoarelor păgâne.

Amândoi apostolii au muncit, fiecare cu darul primit, ca să strângă la un loc unica familie a lui Cristos, iar acum, uniţi în aceeaşi mărire în ceruri, primesc pe pământ, din partea poporului creştin, aceleaşi laude.

Încheiem cu rugăciunea sărbătorii:
Doamne Dumnezeul nostru, tu ne dai în această zi bucuria de a-i sărbători pe sfinţii Petru şi Paul: fă ca Biserica ta să urmeze necontenit învăţătura apostolilor, prin care am primit credinţa.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 28/29 iunie 1992, compeltat şi structurat la 28 iunie 2012)

Aici serviciul audio: