Benedict al XVI-lea, la audienţa generală: Când ne îngenunchem în faţa Preasfântului
Sacrament, recunoaştem că Isus este unicul Domn al Vieţii noastre
(RV – 27 iunie 2012) La audienţa generală de miercuri, 27 iunie, în aula
Paul al VI-lea, Benedict al XVI-lea a continuat şirul catehezelor dedicate rugăciunii.
Sfântul Părinte a vorbit credincioşilor prezenţi despre înălţarea spre Dumnezeu,
care se realizează prin coborârea în iubire, adică punându-se în slujba fraţilor
şi având „o scară de valori” care-l pune pe Dumnezeu pe primul loc în viaţă, chiar
şi în contextul unei multitudini de dominatori; Dumnezeu pe primul loc, pentru a ne
„orienta şi conduce viaţa”.
Reluând descrierea rugăciunii, alcătuită din
„tăcere şi cuvânt, din cânt şi gesturi care implică participarea întregii persoane”,
Episcopul Romei s-a oprit asupra unuia din cele mai antice imnuri ale tradiţiei creştine:
şi anume Scrisoarea către Filipeni a Apostolului Paul. Benedict al XVI-lea explică
că autorul – întemniţat, probabil la Roma – dictează această scrisoare ce ar putea
fi considerată „un testament spiritual”, căci Sfântul Paul spune: „chiar dacă va trebui
vărsat sângele meu pentru jertfa şi ofranda credinţei voastre, mă bucur şi mă bucur
împreună cu voi toţi” (cfr Fil 2,17). • „În ciuda acestei situaţii de
pericol grav pentru integritatea sa fizică, în întreaga scriere, Sfântul Paul exprimă
bucuria de a fi discipol al lui Cristos, de a-i putea merge în întâmpinare,
chiar până la punctul de a vedea moarte nu ca pe o pierdere, ci ca pe un câştig”.
Cum poate cineva să se bucure în faţa morţii iminente? Care este izvorul
din care Sfântul Paul îşi trage seninătatea, forţa şi curajul de a merge în întâmpinarea
martiriului şi a vărsării sângelui? Sfântul Părinte ne indică răspunsul în centrul
Scrisorii către Filipeni, în fragmentul pe care tradiţia creştină îl numeşte „carmen
Christo”, cânt pentru Cristos, dar cunoscut în general cu numele de „imn cristologic”,
din capitolul 2 al Scrisorii către Filipeni: • „Această rugăciune începe
cu îndemnul: 'Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus' (Fil 2,5)
Iar atitudinea lui Cristos este prezentată în versetele succesive: iubire, generozitate,
umilinţă, ascultare faţă de Dumnezeu, dăruire de sine. Este vorba nu doar de simpla
urmare a exemplului lui Isus, ca o atitudine morală, ci modelarea întregii existenţe
după modul său de a gândi şi acţiona”.
În cadrul aceleiaşi cateheze,
Succesorul lui Petru s-a oprit asupra unor elemente din „imnul cristologic”, care
– a explicat – „sintetizează întregul itinerariu divin şi uman al Fiului lui Dumnezeu
şi înglobează întreaga sa istorie umană: de la a fi în condiţia de Dumnezeu, la întrupare,
la moartea pe Cruce, la preamărirea în slava Tatălui (…). Dar Isus, explică Papa,
citând din nou „imnul cristologic” din Scrisoarea către Filipeni, „…nu trăieşte condiţia
sa de „a fi Dumnezeu” ca pe o victorie sau pentru a-şi impune supremaţia, nu o consideră
un monopol, un privilegiu, o comoară de păstrat doar pentru sine. Dimpotrivă 's-a
despuiat pe sine, luând firea sclavului', trăind realitatea umană marcată de suferinţă,
de sărăcie, de moarte, devenind asemenea oamenilor, în afară de păcat, aşa încât să
fie asemenea unui slujitor dedicat complet servirii celorlalţi”.
Oprindu-se
asupra părţii a doua a „imnului cristologic” din Scrisoarea către Filipeni, Sfântul
Părinte pune accentul asupra schimbării subiectului, care nu mai este Cristos, ci
Dumnezeu Tatăl, în textul „imnului cristologic” Sfântul Paul subliniind că datorită
ascultării voinţei Tatălui de către Isus , 'Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele
care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul”.
(Fil 2, 9).
Revenind asupra elementelor care compun rugăciunea, Benedict al
XVI-lea a subliniat îndemnul din „imnul cristologic”: „pentru ca în numele lui Isus
să se plece tot genunchiul”, explicând semnificaţia gestului îngenunchierii în faţa
Preasfântului Sacrament, gest de multe ori neglijat în zilele noastre de mulţi dintre
credincioşi: • „Îngenunchierea în faţa Preasfântului Sacrament sau aşezarea
în genunchi în rugăciune exprimă tocmai atitudinea de adoraţie pe care toate creaturile
o datorează lui Dumnezeu, chiar şi cu trupul. De aici şi importanţa împlinirii acestui
gest nu din obişnuinţă şi în grabă, ci în mod pe deplin conştientizat. Când
ne îngenunchem în faţa Domnului, noi ne mărturisim credinţa în El, recunoaştem
că El este unicul Domn al Vieţii noastre”.
Cateheza din cadrul Audienţei
generale de miercuri, 27 iunie, s-a încheiat cu un alt îndemn: de a ne îndrepta privirea
spre Crucifix, de a ne opri mai des în adoraţie în faţa Preasfântului Sacrament, pentru
a face să intre în viaţa noastră iubirea lui Dumnezeu, care s-a coborât cu umilinţă
pentru a ne ridica până la El”: „La începutul catehezei” – a spus Sfântul Părinte
– „ne-am întrebat cum de putea Sfântul Paul să se bucure în faţa riscului iminent
al martiriului, al vărsării sângelui”. „Acest lucru” – a explicat Benedict al XVI-lea
– „a fost posibil doar pentru că Apostolul nu şi-a îndepărtat niciodată privirea de
la Cristos, până la a deveni asemenea lui în moarte, „cu speranţa de a ajunge la învierea
din morţi”. (Fil 3,11). Episcopul Romei a încheiat cateheza despre rugăciune cu
un îndemn la rugăciune, citând ruga pe care obişnuia să o spună Sfântul Francisc din
Assisi în faţa Crucifixului din mica biserică „Sfântul Damian”: • „Asemenea
Sfântului Francisc, să spunem şi noi în faţa Crucifixului: „Dumnezeule Preaînalt,
luminează cu lumina ta întunericul inimii mele. Dăruieşte-mi o Credinţă dreaptă, o
Speranţă neclintită, o Dragoste desăvârşită” (Rugăciunea Sfântului Francisc în faţa
Crucifixului).