“Iubirea noastră specială”: Chiara Corbella, mama care s-a sacrificat pentru copilaşul ei, evocată de soţul Enrico

(RV – 22 iunie 2012) „Mă duc în Cer pentru a mă ocupa de Maria şi David, iar tu rămâi cu tata. Eu, de acolo, mă voi ruga pentru voi”. Acestea sunt cuvintele cu care Chiara Corbella, o tânără romană de 28 de ani, le-a scris băieţelului ei Francesco, înainte de a muri, pe 13 iunie, din cauza unei tumori descoperita în luna a cincea de sarcină.
Chiara a ales să înfrunte maternitatea cu curaj, amânând tratamentul împotriva cancerului până după naşterea copilului.

Era a treia sarcină pentru ea: ceilalţi doi copilaşi, Maria şi David, au murit imediat după naştere, ambii născându-se cu grave malformaţii. „Inimile noastre îndrăgostite, pe Cruce”: astfel a spus Enrico Petrillo, soţul Chiarei, care a stat de vorbă cu redactoarea noastră Benedetta Capelli, dând mărturia sa:

• „A trăi alături de Chiara, atât cât am fost logodiţi cât şi în timpul căsătoriei a fost splendid. Am avut o viaţă cu adevărat deplină. Nici nu ştiu cum s-o definesc bine…A fost mereu minunat să descopăr această iubire ce devenea tot mai mare, cu fiecare dificultate şi situaţie dramatică pe care a trebuit să le înfruntăm.
De fapt noi, din perspectiva credinţei vedeam că în spatele acestor situaţii se ascundea un har cu mult mai mare al Domnului, şi ne îndrăgosteam de fiecare dată tot mai mult unul de celălalt şi de Isus.
Această iubire nu ne-a dezamăgit niciodată şi de fiecare dată când cei din jur ne spuneau: „Aşteptaţi, nu vă grăbiţi să aveţi un alt copil”, noi spuneam „Dar de ce trebuie să aşteptăm?” Am trăit aşadar această iubire care a fost mai puternică decât moartea. Darul pe care ni l-a dat Dumnezeu a fost de a nu pune obstacole, bariere la harul său.
Am spus acest „Da!” şi ne-am agăţat de El cu toate forţele noastre, şi pentru că ceea ce ne cerea era cu siguranţă cu mult mai mare decât noi. Şi atunci, fiind conştienţi de acest lucru, am ştiut că n-am fi putut reuşi singuri, ci numai cu ajutorul Domnului.

Am avut o logodnă obişnuită, cu o perioadă de despărţire, ne mai şi certam, dar din momentul în care am decis să facem totul în mod serios, situaţia s-a schimbat complet.
Am descoperit că unicul lucru extraordinar este viaţa însăşi. Domnul spune. „Celor pe care l-au primit i-au dat puterea de a deveni fii ai Domnului”. Chiara şi eu am dorit profund acest lucru: să devenim fii ai Domnului.
Suntem noi cei care trebuie să alegem dacă viaţa este un caz sau dacă există un Tată care ne-a creat şi care ne iubeşte.”

Istoria Chiarei seamănă mult cu experienţa trăită de Gianna Beretta Molla, pe care Ioan Paul al II-lea a numit-o „un imn al vieţii, o sfântă a vieţii de zi cu zi”
Iubirea vieţii, aşa cum ne-ai amintit, a ghidat-o pe Chiara în toată existenţa ei…

• “Da, aşa este. Încă de mică, Chiara a fost educată în spirit creştin de către părinţi foarte buni care au ştiut s-o pregătească în vederea întâlnirii cu Isus euharisticul. Încă de mică, ea a manifestat o deosebită sensibilitate şi o docilitate faţă de Duhul Sfânt, alimentând încă de mică o legătură deosebită cu Preacurata Fecioară Maria. Sunt aspecte care au însoţit-o întreaga viaţă, şi este logic că dacă îi iubeşti pe Isus Cristos nu poţi decât să iubeşti viaţa în toate aspectele sale.”

Într-un film pe Youtube, Chiara a spus această frază: „Domnul pune adevărul în fiecare dintre noi; nu există posibilitatea înţelegerii greşite”. În lumina a ceea ce s-a întâmplat – a suferinţelor, incertitudinilor şi alegerilor făcute – care este adevărul pe care l-ai descoperit?

• „Acea frază se referă la faptul că, în opinia noastră, lumea de azi îţi propune alegeri greşite faţă de avort, faţă de un copil bolnav, faţă de un bătrân în stadiu terminal…Domnul răspunde cu această istorie a noastră care, aşa cum am mai spus, s-a scris cumva de una singură; noi am fost într-un anumit sens spectatori faţă de noi înşine în aceşti ani. Domnul răspunde la multe întrebări care sunt de o profunzime aproape incredibilă, iar răspunsurile sale sunt întotdeauna foarte clare: noi suntem cei cărora ne place să filosofăm asupra vieţii, asupra celui care a creat-o, iar la final ne confundăm singuri, vrând să devenim într-un fel patronii vieţii, încercând să fugim din faţa Crucii pe care Domnul ne-a dat-o.
În realitate, dacă această Cruce este trăită cu Cristos – nu este urâtă, după cum ar părea. Dacă ai încredere în el, descoperi că în acest foc, în această Cruce nu arzi, şi că în durere există pace, iar în moarte există bucurie.
Am reflectat, mai ales în acest ultim an, asupra frazei din Evanghelie care spune că Domnul ne dă un „jug dulce şi o povară uşoară”.
Când o vedeam pe Chiara pe patul morţii, eram evident foarte tulburat. Mi-am făcut curaj, şi cu câteva ore înainte ca ea să moară, am întrebat-o: „Chiara, iubirea mea, dar această Cruce, acest „jug este cu adevărat dulce”, aşa cum spune Domnul?
Ea m-a privit, mi-a surâs, şi cu un fir de voce mi-a spus: „Da, Enrico, este foarte dulce”.