Consideraţii omiletice la Duminica a XI-a din Timpul de peste an: două parabole despre sămânţă

(RV - 16 iunie 2012) E ziua Domnului. „Ascultă-mă, Doamne, eu strig către tine. Tu eşti ajutorul meu, nu mă respinge, nu mă părăsi, Dumnezeule, mântuitorul meu”. Cu această invocaţie, din Psalmul 26/27, 7.9, începem Sfânta Liturghie a duminicii a XI-a din Timpul de peste an. Este o rugăciune de speranţă în Dumnezeu pentru ceasul în care orice nădejde omenească ne părăseşte. Chiar dacă se înmulţesc duşmanii sau greutăţile vieţii, credinciosul are un sprijin sigur: Dumnezeu. Rugăciunea se adânceşte, devine căutare şi dorinţă nestăvilită după Dumnezeu. Prezenţa lui se descoperă în templu prin jertfă, rugăciune, implorare, lege. Dacă atare căutare devine exigenţă de viaţă, atunci Dumnezeu nu va fi oare prezent alături de slujitorul său cel mai părăsit şi mai contestat?

Cu această încredere spunem la rugăciunea zilei, numită colecta, deoarece înmănunchează cererile participanţilor la Sfânta Liturghie şi ale celor care se unesc la ea. O recită preotul în numele tuturor cu braţele deschise, ridicate spre cer:
„Dumnezeule, tu eşti speranţa şi tăria noastră, fără tine nu suntem în stare de nimic; fii alături de noi cu harul tău, ca să gândim, să vorbim şi să facem totdeauna ceea ce îţi place ţie.

Cerem aceasta prin Cristos, marele Preot al noului şi veşnicului legământ, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni care, în Evanghelia acestei duminici luată de la Sfântul Marcu 4, 26-34, explică împărăţia lui Dumnezeu prin două parabole: „se aseamănă cu un om care aruncă sămânţa pe ogorul său; zi şi noapte, fie că doarme, fie că e treaz, sămânţa încolţeşte şi creşte, dar el nu ştie cum. De la sine, pământul produce mai întâi paiul, apoi spicul şi în sfârşit bobul plin în spic. Când rodul este copt, pune mâna pe seceră, căci a sosit timpul secerişului" (vv. 26-29).

A doua parabolă este cea a grăuntelui de muştar. Isus a continuat: "Cu ce putem asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Sau prin ce parabolă ne-o vom putea reprezenta? Ea este asemenea unui grăunte de muştar: când îl semeni în pământ este cel mai mic dintre toate seminţele din lume, dar după ce l-ai semănat, el creşte şi depăşeşte toate plantele; el face ramuri aşa de mari, încât păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui". Prin multe parabole de acest fel, Isus le vestea cuvântul în măsura în care ei puteau să-l înţeleagă. Nu le spunea nimic fără să se folosească de parabole, dar, în particular, le explica pe toate ucenicilor săi” (vv.30-34).

Este Cuvântul Domnului.

1. Isus vorbeşte în parabole. Afirmaţia lui Marcu despre Isus care vorbind mulţimilor „nu le spunea nimic fără să se folosească de parabole” (v.34), nu trebuie înţeleasă în sens exclusiv, ci preferenţial. Isus vorbea în parabole mai ales când se găsea în faţa mulţimii formate din oameni de o cultură modestă cărora „le vestea cuvântul în măsura în care ei puteau să-l înţeleagă” (v.33).

Să nu credem că astăzi parabola este demodată. Ce sunt în realitate romanele, piesele de teatru, spectacolele de televiziune şi filmele dacă nu mari parabole prin care scriitorul, regizorul sau prezentatorul de spectacole încearcă să transmită mesaje?

Aşa face şi predicatorul care vrea să menţină trează atenţia ascultătorilor, dă exemple prin care poate transmite mai uşor adevărul pe care vrea să-l comunice. Ştie bine că nu sunt de-a ajuns teologia şi zelul pastoral pentru a fi un bun vestitor al Evangheliei.

Referitor la Evanghelia duminicală părintele carmelit Bruno Secondin, profesor emerit de Teologie spirituală la Universitatea Pontificala Gregoriana, notează că sunt două mici parabole din lumea oamenilor de la ţară, cu referire la hărnicia lor plină de răbdare şi modestie. Este ca şi cum Anul liturgic, după ce ne-a condus pe culmile înalte ale marilor sărbători teologice (Rusalii, Sfânta Treime, Trupul şi Sângele Domnului), acum face să ne întoarcem înapoi şi să coborâm pe câmpie, la viaţa simplă, cu anotimpurile şi ritualurile sale de zi cu zi.

Este Timpul liturgic numit „de peste an, sau ordinar”, dar nu în sensul de importanţă secundară.

Un agricultor care seamănă cu gest larg şi generos, dar care nu ştie dacă apoi acea sămânţă va încolţi şi mai ales ce cale misterioasă există între sămânţa aruncată şi spicul plin şi matur. Cu toate acestea, aruncă sămânţa şi aşteaptă. Şi apoi cealaltă imagine, a seminţelor de muştar, într-adevăr foarte mici: şi cu toate acestea din fiecare se dezvoltă un arbust, mare, încât până chiar şi păsările îşi pot face cuib în ramurile sale.

2. Puterea seminţei. Care sunt adevărurile pe care Isus voia să le înveţe prin aceste două parabole? Evident, amândouă dezvoltă parabola iniţială, cea a semănătorului, în care sămânţa cade şi încolţeşte în diferite terenuri şi că acolo unde prinde, încolţeşte, produce rod îmbelşugat spre bucuria semănătorului.

„Dar va fi asemenea recoltă? - se întrebau apostoli. Noi nu suntem decât un mic grup, şi nici acesta compact şi cu oameni insuficient de tari şi nestatornici. Răspunzând la aceste interogative, Isus spune. "Împărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu un om care aruncă sămânţa pe ogorul său; zi şi noapte, fie că doarme, fie că e treaz, sămânţa încolţeşte şi creşte, dar el nu ştie cum. De la sine, pământul produce mai întâi paiul, apoi spicul şi în sfârşit bobul plin în spic. Când rodul este copt, pune mâna pe seceră, căci a sosit timpul secerişului" (vv.26-29)
La fel şi azi. Când privim la istoria Bisericii, la răspândirea ei în lume, la creşterea vieţii spirituale, trebuie să recunoaştem că am dormit mult, că tot ceea ce a fost bun nu este atribuibil muncii şi strădaniilor noastre.

Să ne înţelegem. Prin această parabolă, Isus nu a voit să-i îndemne pe ucenici la pasivitate, să stea pasivi, cu braţele încrucişate. Amândouă parabolele dezvoltă tema forţei irezistibile a Cuvântului lui Dumnezeu şi a împărăţiei sale. Este un adevăr important, dar care nu exclude îndatorirea creştinilor de a fi lumina lumii (Mt 5,14) şi vestitori ai Evangheliei până la marginile pământului (Mc 16,15).

3. Pomul împărăţiei. A doua parabolă nu face decât să o întărească pe cea anterioară. Împărăţia lui Dumnezeu, care are un dinamism intern ce provine de la Dumnezeu şi nu de la oameni, este destinată să crească, să aibă o dezvoltare pe care Dumnezeu a stabilit-o de mult şi pe care nimeni nu o poate opri. A prevestit aceasta prin proroci.

Vi se pare o exagerare? - îi întreabă Isus pe apostoli. „Vă întrebaţi cum este cu putinţă?”

Şi Domnul Isus aduce pilda grăuntelui de muştar, care - cum spune textul - „când îl semeni în pământ este cel mai mic dintre toate seminţele din lume, dar după ce l-ai semănat, el creşte şi depăşeşte toate plantele; el face ramuri aşa de mari, încât păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui" (vv.31-32).

Aducând acest exemplu Isus se inspiră din profetul Daniel 4,7-9 şi mai ales din Ezechiel 17,22-24, astăzi prima lectură:
Aşa vorbeşte Domnul: "Din ramurile cele mai de sus ale cedrului înalt, de pe vârful lui, eu voi rupe o rămurea fragedă şi eu însumi o voi planta pe un munte foarte înalt, o voi planta pe creştetul unui munte din Israel. Ea va da ramuri, va face fructe şi va deveni un cedru falnic. Toate păsărelele îşi vor face cuibul în el şi tot felul de păsări vor locui în umbra ramurilor sale. Toţi arborii pădurii vor şti că eu sunt Domnul, eu dobor arborele înalt şi înalţ arborele doborât, eu fac să se usuce arborele cel verde şi să înverzească cel uscat. Eu, Domnul, am vorbit şi eu voi duce la îndeplinire!"

Dar, în timp ce profeţii descriu grandiozitatea împărăţiei lui Dumnezeu destinate să umple pământul, Isus vrea să-i pună în evidenţă începuturile umile şi puterea extraordinară a dezvoltării ei.

Toate lucrările lui Dumnezeu pleacă de la un început umil: este ceea ce reiese din întreaga Evanghelie, din istoria Bisericii şi din vieţile sfinţilor.

În domeniul credinţei, al religiei nu trebuie să se plece cu spiritul şi tehnicile de propagandă ale comerţului, urmând legile marketingului, criteriile politicii şi ale oricărei alte activităţi omeneşti.

În fapt, rezultatele unei misiuni şi în noua evanghelizare despre care se vorbeşte, nu sunt absolut proporţionale cu planurile elaborate de experţi, cu tehnicile de convingere adoptate, cu abilitatea comunicatorilor mesajului religios. De fiecare dată când creştinii, în vestirea Evangheliei, s-au bazat pe capacităţile lor omeneşti şi nu pe puterea Duhului lui Dumnezeu, au dat mereu faliment.

De aceea, cu aceste două parabole Isus îi provoacă pe ucenici şi aşteptările lor de lucruri mari şi spectaculoase. A se gândi la lucrurile lui Dumnezeu în termeni de putere şi spectacol, grandoare bombastică şi fosforescenţă lumească ne priveşte mai degrabă pe noi. Noi care nu reuşim să ne imaginăm ca minoritate fără glas, ferment invizibil, prosternaţi la pământ: ne imaginăm mereu învingători şi înţelepţi. Cât timp ne mai trebuie pentru a ne întoarce odată la spiritul Evangheliei?

Apostolul Paul în Scrisoarea a doua către Corinteni 5,6-10, azi lectura a doua, ne readuce la logica, la viziunea credinţei: „Fraţilor, noi avem deplină încredere, deşi ştim că suntem în exil, departe de Domnul, atâta vreme cât locuim în acest trup. Într-adevăr, noi mergem pe drumul vieţii călăuziţi de credinţă, fără să ne bucurăm de vederea lui Dumnezeu. Da, avem deplină încredere şi ne-ar plăcea mai mult să plecăm departe de acest trup, ca să locuim la Domnul. Fie că suntem acasă în trup, fie că îl părăsim, năzuinţa noastră este să-i fim plăcuţi Domnului. Căci va trebui să apărem toţi în faţa tribunalului lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata, fie în bine, fie în rău, după faptele săvârşite în timpul vieţii".

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci