Bunul, modestul, grijuliul Sfânt Anton! Unul dintre sfinţii şi oamenii iubiţi de Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia

(RV - 12 iunie 2012) Născut la Lisabona, în 1195, Fernando, a fost mai întâi canonic regular la Comibra. Şi-a luat numele de Anton când a intrat în Ordinul călugărilor franciscani. Retras mai întâi în singurătate, s-a dedicat apoi predicării. Datorită darurilor sale de orator şi cunoaşterii Sfintei Scripturi, ministerul său a fost rodnic, meritându-i titlul de „Doctor evangelicus - Învăţător evanghelic”. A murit lângă Padova la 13 iunie 1231, la vârsta de 36 de ani. Este invocat pentru regăsirea lucrurilor pierdute. El care nu a ezitat de a-şi pierde viaţa pentru Cristos, a regăsit-o prin el într-o viaţă nouă.

Mulţi se întreabă cum se face că Sfântul Anton de Padova este unul la care aleargă lumea întreagă, chiar şi în China, în Japonia, în Africa în ţările Islamului, ori în India. E un sfânt mai popular şi mai invocat chiar decât părintele său spiritual Sfântul Francisc. E un sfânt universal, ecumenic. Să ne gândim doar la zilele de marţi în bisericile catolice din ţara noastră şi rămânem uimiţi. Este stimat de catolici, dar poate şi mai mult de către fraţii ortodocşi.

În cartea sa „Dăruind vei dobândi”, Nicolae Steinhardt, monahul Nicolae de la Rohia, are un capitol intitulat „Sfinţi şi oameni iubiţi”. Între aceştia, al 11-lea în ordinea prezentării este Sfântul Anton de Padova despre care scrie:

„De Sfântul Anton de Padova, atât de îndrăgit de catolici, multora le place a grăi cu mare condescendenţă de nu şi cu ironie. Sfântul care-ţi găseşte cheile pierdute şi căţelul rătăcit!

Câtă orbire şi pripită răutate în acest fel de a judeca! Teologii catolici precizează că Sf. Anton nu vine în ajutorul celor care au pierdut diferite obiecte ci în al acelora care şi-au pierdut credinţa, virtutea, nădejdea…

Nu zic ba, însă nu mă sfiesc să-l admir pe Sf. Anton din Padova şi ca ocrotitor al oamenilor umili şi ca sprijin întru găsirea unor lucruri care în anumite împrejurări şi pentru anumiţi oameni (bătrâni, bolnavi, însinguraţi, prigoniţi) pot lua o importanţă covârşitoare. Pierderea cheilor casei, ce chin şi ce necaz pentru un bătrân sărac, pentru un neputincios, un neajutorat…Pierderea câinelui iubit pentru omul lipsit de orice prieten, ce nefericire!

Există dureri ne-măreţe, ne-tragice, există năpaste caraghioase, necazuri sâcâitoare şi boli care nu ucid însă otrăvesc viaţa pătimitorului. Oare nu şi acestea se cade a fi luate în seamă?

În nesfârşita-i bunătate, Sf. Anton nu se ruşinează a le veni neîntârziat în ajutor. E un act de curaj, căci implică sfidarea neroziei şi nepăsării faţă de suferinţe foarte reale deşi lipsite de fală.

Bunul, modestul, grijuliul Sfânt Anton!"


rv/A. Lucaci