Liturghia Papei la Lateran în solemnitatea „Trupul şi Sângele lui Cristos”: Cultul euharistic şi sacralitatea Euharistiei. Celebrarea este aspectul central, dar adoraţia euharistică face mai rodnică participarea la Liturghie; procesiune cu Preasfântul Sacrament până la Bazilica Santa Maria Maggiore

(RV - 7 iunie 2012) Cultul Euharistiei şi sacralitatea sa. Pentru ca toţi credincioşii să recunoască în Euharistie prezenţa vie a Celui Înviat, care îi însoţeşte în viaţa de zi cu zi. este intenţia generală propusă de Papa membrilor Apostolatului rugăciunii pentru luna iunie 2012, care, într-un fel face referinţă la procesiunea cu Preasfântul Sacrament din „Joia Verde” în care Cristos prezent în Euharistie este purtat pe străzile oraşelor şi satelor noastre, păşind în mijlocul oamenilor şi alături de fiecare credincios.

S-a celebrat joi în Vatican solemnitatea „Trupul şi Sângele Domnului”, care în Italia şi în alte ţări este transferată pentru duminica următoare, anul acesta pe 10 iunie. Papa Benedict, aşa cum anunţase miercuri la audienţa generală, a celebrat Sfânta Liturghia la altarul din faţa bazilicii Sfântul Ioan din Lateran, catedrala Romei începând de la ora 19, urmată apoi de procesiunea euharistică, parcurgând, - potrivit programului - în cântări şi rugăciune strada Merulana, până la bazilica papală "Santa Maria Maggiore", încheiată prin binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament.

Procesiunea pentru solemnitatea Corpus Domini la Roma, de la Bazilica Sfântul Ioan din Lateran urmând Via Merulana până la bazilica Santa Maria Maggiore datează din 1575 şi s-a menţinut continuu până în 1870, anul evenimentului de la Porta Pia. A fost reluată de papa Ioan Paul al II-lea în 1979.

Procesiunea, desigur, are loc după intrarea noastră în undă cu ediţia de seară a emisiunii.

Potrivit programului anunţat de oficiul celebrărilor liturgice pontificale, ordinea este următoarea: în faţă păşesc membrii ai diferitelor confrerii şi societăţi, asociaţii euharistice, copii de Prima Împărtăşanie şi ministranţi, grupuri parohiale, precum şi cavaleri ai Sfântului Mormânt, călugăriţe, călugări, seminarişti, preoţi, parohi, capelani şi prelaţi ai Sanctităţii Sale, episcopi, arhiepiscopi, cardinali. În urma Preasfântului Sacrament purtat de Papa, păşesc credincioşii din parohii, din asociaţii şi mişcări bisericeşti.

Liturghia s-a desfăşurat în forma solemnă cu lecturile biblice prevăzute pentru ciclul anului B. Un fragment din cartea Exodului c. 24 cu tema: Iată sângele legământului pe care Domnul îl încheie cu voi, căruia i s-a răspuns cu psalmul 115/116: Doamne, tu ne potoleşti setea cu potirul mântuirii. Apoi lectura a doua din Scrisoarea către evrei c. 9 pe tema Sângele lui Cristos va curăţi conştiinţa noastră a fost urmată de cântarea frumoasei secvenţe compuse de Sfântul Toma de Aquino şi în fine Evanghelia după Sfântul Marcu c.14 cu tema: „Acesta este trupul meu. Acesta este sângele meu”.

În predica sa, Benedict al XVI-lea, s-a oprit anul acesta la două aspecte privind Sacramentul Euharistiei: cultul euharistic şi sacralitatea Euharistiei.

Aici textul integral al predicii:

• Iubiţi fraţi şi surori!
În seara aceasta aş dori să meditez cu voi despre două aspecte, legate între ele, al Misterului euharistic: cultul Euharistiei şi sacralitatea sa. Este important să le reluăm în considerare pentru a le feri de viziuni incomplete ale Misterului însuşi, cum ar fi cele care s-au constatat în trecutul recent.

Întâi de toate, o reflecţie asupra valorii cultului euharistic, în special a adoraţiei Preasfântului Sacrament. Este experienţa pe care seara aceasta noi o vom trăi după Liturghie, înainte de procesiune, în timpul desfăşurării şi la terminarea ei. O interpretare unilaterală a Conciliului Vatican II a penalizat această dimensiune, limitând în practică Euharistia la momentul celebrativ. De fapt, a fost foarte important să se recunoască momentul central al celebrării, în care Domnul convoacă poporul Său, îl adună în jurul dublei mese a Cuvântului şi a Pâinii vieţii, îl hrăneşte şi îl uneşte cu Sine în oferirea Sacrificiului. Această valorizare a adunării liturgice, în care Domnul lucrează şi înfăptuieşte misterul său de comuniune, rămâne, desigur, valabilă, dar ea trebuie să fie reaşezată în echilibrul just. În fapt - cum se întâmplă adesea - pentru a sublinia un aspect se sfârşeşte prin a-i sacrifica un altul. În acest caz, accentul pus pe celebrarea Euharistiei a fost în detrimentul adoraţiei, ca act de credinţă şi de rugăciune îndreptat spre Domnul Isus, cu adevărat prezent în sacramentul altarului.

Acest dezechilibru a avut repercusiuni şi asupra vieţii spirituale a credincioşilor. De fapt, concentrându-se întreaga relaţie cu Isus Euharistie numai în momentul Sfintei Liturghii, se riscă să se golească de prezenţa sa restul timpului şi spaţiului care există. Şi aşa se percepe mai puţin sensul prezenţei constante a lui Isus în mijlocul nostru şi cu noi, o prezenţă concretă, apropiată, între casele noastre, ca "inima pulsantă, inima care bate", a oraşului, a teritoriului cu diferitele sale expresii şi activităţi. Sacramentul Carităţii lui Cristos trebuie să impregneze întreaga viaţă de zi cu zi.

De fapt, este greşit să se contrapună celebrarea şi adoraţia, ca şi cum acestea ar fi în concurenţă una cu alta. Este exact opusul: cultul Preasfântului Sacrament, constituie ca „mediul" spiritual în care comunitatea poate celebra bine şi cu adevărat Euharistia. Numai în cazul în care este precedată, însoţită şi urmată de această atitudine interioară de credinţă şi de adoraţie, acţiunea liturgică poate exprima sensul şi valoarea sa deplină. Întâlnirea cu Isus în Sfânta Liturghie se realizează cu adevărat şi pe deplin atunci când comunitatea este în măsură să recunoască faptul că el, în Sacrament, locuieşte în casa lui, ne aşteaptă, ne invită la masa lui, şi apoi, după ce adunarea s-a desfăcut, rămâne cu noi, cu prezenţa sa discretă şi tăcută, şi ne însoţeşte cu mijlocirea sa, continuând să adune jertfele noastre spirituale şi să le ofere Tatălui.

În această privinţă, îmi place să subliniez experienţa pe care o vom trăi împreună şi în această seară. În momentul adoraţiei, toţi suntem pe acelaşi plan, în genunchi în faţa Sacramentului Iubirii. Preoţia comună şi cea ministerială se găsesc unite în cultul euharistic. Este o experienţă foarte frumoasă şi semnificativă, pe care am trăit-o de mai multe ori în Bazilica Sfântul Petru, şi chiar în neuitatele veghi de rugăciune cu tinerii - amintesc, de exemplu, cele de la Köln, Londra, Zagreb, Madrid. Este evident pentru toţi că aceste momente de veghe euharistică pregătesc celebrarea Sfintei Liturghii, pregătesc inimile la întâlnire, astfel încât aceasta este şi mai fructuoasă. A sta toţi în tăcere prelungită înaintea Domnului prezent în Sacramentul sau, este pentru noi una dintre experienţele cele mai autentice a faptului de a fi Biserică, care se însoţeşte în mod complementar cu faptul de a celebra Euharistia, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, cântând, apropiindu-se împreună la masa Pâinii vieţii. Comuniunea şi contemplarea, nu pot fi separate, ele merg împreună.

Pentru a comunica într-adevăr cu o altă persoană trebuie să o cunosc, să ştiu a sta în tăcere aproape de ea, ascultând-o, privind-o cu iubire. Adevărata dragoste şi adevărata prietenie trăiesc mereu din această reciprocitate de priviri, de tăceri intense, elocvente, pline de respect şi de veneraţie, astfel încât întâlnirea să fie trăită profund, în mod personal şi nu superficial. Şi, din păcate, în cazul în care această dimensiune lipseşte, şi însăşi comuniunea sacramentală poate deveni, din partea noastră, un gest superficial. În schimb, în ​​adevărata comuniune, pregătită de colocviul rugăciunii şi al vieţii, îi putem spune Domnului cuvintele de încredere, ca cele care au răsunat de curând în Psalmul responsorial: „Eu sunt slujitorul tău şi fiul slujnicei tale. Tu ai sfărâmat lanţurile mele. Îţi voi aduce jertfă de laudă şi voi invoca numele Domnului”(Ps 115,16 - 17).

Acum, aş vrea să trec pe scurt la al doilea aspect: sacralitatea Euharistiei. Şi aici am resimţit în trecutul recent o anumită neînţelegere a mesajului autentic al Sfintei Scripturi. Noutatea creştină cu privire la cult a fost influenţată de o anumită mentalitate secularizată din anii şaizeci şi şaptezeci ai secolului trecut. Este adevărat, şi rămâne mereu valabil, că centrul cultului de acum nu mai stă în vechile rituri şi jertfe, dar în Cristos însuşi, în persoana sa, în viaţa sa, în misterul său pascal. Şi totuşi, din această noutate fundamentală nu ar trebui să se concluzioneze că sacrul nu mai există, dar că el şi-a găsit împlinirea în Isus Cristos, Iubirea Divină întrupată. Scrisoarea către Evrei, pe care am ascultat-o în această seară, în a doua lectură, ne vorbeşte tocmai despre noutatea preoţiei lui Cristos, "mare preot al bunurilor viitoare" (Ev 9,11), dar nu spune că preoţia s-a sfârşit. Cristos "este mijlocitorul unui legământ nou" (Ev 9,15), încheiat în sângele lui, care curăţă "conştiinţa noastră de faptele morţii" (Ev 9,14). El nu a abolit sacrul, dar l-a dus la îndeplinire, inaugurând un nou cult, care este, da, deplin spiritual, dar care totuşi, atâta timp cât suntem în mers prin timp, se serveşte încă de semne şi rituri, care vor înceta doar la sfârşit, în Ierusalimul ceresc, unde nu va mai fi nici un templu (Cf Ap 21,22).

Datorită lui Cristos, sacralitatea este mult mai adevărată, mai intensă, şi, cum se întâmplă cu poruncile, chiar mai exigentă! Nu este de-ajuns respectarea rituală, dar se cere purificarea inimii şi implicarea vieţii.

Îmi place şi să subliniez că sacrul are o funcţie educativă, iar dispariţia sa sărăceşte inevitabil cultura, în special formarea noilor generaţii. Dacă, de exemplu, în numele unei credinţe secularizate şi nemaiavând nevoie de semne sacre, ar fi abolită această procesiune citadină din solemnitatea „Corpus Domini”, profilul spiritual al Romei ar fi "aplatizat", iar conştiinţa noastră personală şi a comunităţii ar deveni slăbită. Sau să ne gândim la o mamă şi la un tată care, în numele unei credinţe desacralizate, i-ar lipsi pe copiii lor de toate riturile religioase: în realitate ar sfârşi lăsând câmp deschis la atâtea surogate prezente în societatea de consum, la alte rituri şi alte semne, care mult mai uşor ar putea deveni idoli. Dumnezeu, Tatăl nostru, nu a făcut aşa cu omenirea: l-a trimis pe Fiul său în lume nu pentru a aboli, ci ca să ducă la împlinire şi sacrul. Pe culmea acestei misiuni, la Cina cea de Taină, Isus a instituit Taina Trupului şi Sângelui său, Memorialul Sacrificiului său pascal. Făcând astfel el s-a dat pe sine în locul de jertfelor vechi, dar a făcut-o într-un rit, pe care a poruncit apostolilor să-l perpetueze, ca semn suprem al Sacrului adevărat, care este El însuşi. Cu această credinţă, dragi fraţi şi surori, noi celebrăm astăzi şi în fiecare zi Misterul euharistic şi îl adorăm ca centru al vieţii noastre şi inimă a lumii. Amin.

Aici serviciul complet audio:
rv/A. Lucaci