Liturghia Papei la Lateran în solemnitatea „Trupul şi Sângele lui Cristos”: Cultul
euharistic şi sacralitatea Euharistiei. Celebrarea este aspectul central, dar adoraţia
euharistică face mai rodnică participarea la Liturghie; procesiune cu Preasfântul
Sacrament până la Bazilica Santa Maria Maggiore
(RV - 7 iunie 2012) Cultul Euharistiei şi sacralitatea sa.Pentru
ca toţi credincioşii să recunoască în Euharistie prezenţa vie a Celui Înviat, care
îi însoţeşte în viaţa de zi cu zi. este intenţia generală propusă de Papa membrilor
Apostolatului rugăciunii pentru luna iunie 2012, care, într-un fel face referinţă
la procesiunea cu Preasfântul Sacrament din „Joia Verde” în care Cristos prezent
în Euharistie este purtat pe străzile oraşelor şi satelor noastre, păşind în mijlocul
oamenilor şi alături de fiecare credincios.
S-a celebrat joi în Vatican
solemnitatea „Trupul şi Sângele Domnului”, care în Italia şi în alte ţări este transferată
pentru duminica următoare, anul acesta pe 10 iunie. Papa Benedict, aşa cum anunţase
miercuri la audienţa generală, a celebrat Sfânta Liturghia la altarul din faţa bazilicii
Sfântul Ioan din Lateran, catedrala Romei începând de la ora 19, urmată apoi de procesiunea
euharistică, parcurgând, - potrivit programului - în cântări şi rugăciune strada Merulana,
până la bazilica papală "Santa Maria Maggiore", încheiată prin binecuvântarea cu Preasfântul
Sacrament.
Procesiunea pentru solemnitatea Corpus Domini la Roma, de la Bazilica
Sfântul Ioan din Lateran urmând Via Merulana până la bazilica Santa Maria Maggiore
datează din 1575 şi s-a menţinut continuu până în 1870, anul evenimentului de la Porta
Pia. A fost reluată de papa Ioan Paul al II-lea în 1979.
Procesiunea,
desigur, are loc după intrarea noastră în undă cu ediţia de seară a emisiunii.
Potrivit
programului anunţat de oficiul celebrărilor liturgice pontificale, ordinea este următoarea:
în faţă păşesc membrii ai diferitelor confrerii şi societăţi, asociaţii euharistice,
copii de Prima Împărtăşanie şi ministranţi, grupuri parohiale, precum şi cavaleri
ai Sfântului Mormânt, călugăriţe, călugări, seminarişti, preoţi, parohi, capelani
şi prelaţi ai Sanctităţii Sale, episcopi, arhiepiscopi, cardinali. În urma Preasfântului
Sacrament purtat de Papa, păşesc credincioşii din parohii, din asociaţii şi mişcări
bisericeşti.
Liturghia s-a desfăşurat în forma solemnă cu lecturile biblice
prevăzute pentru ciclul anului B. Un fragment din cartea Exodului c. 24 cu tema: Iată
sângele legământului pe care Domnul îl încheie cu voi, căruia i s-a răspuns cu
psalmul 115/116: Doamne, tu ne potoleşti setea cu potirul mântuirii.
Apoi lectura a doua din Scrisoarea către evrei c. 9 pe tema Sângele lui Cristos
va curăţi conştiinţa noastră a fost urmată de cântarea frumoasei secvenţe compuse
de Sfântul Toma de Aquino şi în fine Evanghelia după Sfântul Marcu c.14 cu tema: „Acesta
este trupul meu. Acesta este sângele meu”.
În predica sa, Benedict al XVI-lea,
s-a oprit anul acesta la două aspecte privind Sacramentul Euharistiei: cultul euharistic
şi sacralitatea Euharistiei.
Aici textul integral al predicii:
•
Iubiţi fraţi şi surori! În seara aceasta aş dori să meditez cu voi despre două
aspecte, legate între ele, al Misterului euharistic: cultul Euharistiei şi sacralitatea
sa. Este important să le reluăm în considerare pentru a le feri de viziuni incomplete
ale Misterului însuşi, cum ar fi cele care s-au constatat în trecutul recent.
Întâi
de toate, o reflecţie asupra valorii cultului euharistic, în special a adoraţiei Preasfântului
Sacrament. Este experienţa pe care seara aceasta noi o vom trăi după Liturghie, înainte
de procesiune, în timpul desfăşurării şi la terminarea ei. O interpretare unilaterală
a Conciliului Vatican II a penalizat această dimensiune, limitând în practică Euharistia
la momentul celebrativ. De fapt, a fost foarte important să se recunoască momentul
central al celebrării, în care Domnul convoacă poporul Său, îl adună în jurul dublei
mese a Cuvântului şi a Pâinii vieţii, îl hrăneşte şi îl uneşte cu Sine în oferirea
Sacrificiului. Această valorizare a adunării liturgice, în care Domnul lucrează şi
înfăptuieşte misterul său de comuniune, rămâne, desigur, valabilă, dar ea trebuie
să fie reaşezată în echilibrul just. În fapt - cum se întâmplă adesea - pentru a sublinia
un aspect se sfârşeşte prin a-i sacrifica un altul. În acest caz, accentul pus pe
celebrarea Euharistiei a fost în detrimentul adoraţiei, ca act de credinţă şi de
rugăciune îndreptat spre Domnul Isus, cu adevărat prezent în sacramentul altarului.
Acest dezechilibru a avut repercusiuni şi asupra vieţii spirituale a credincioşilor.
De fapt, concentrându-se întreaga relaţie cu Isus Euharistie numai în momentul Sfintei
Liturghii, se riscă să se golească de prezenţa sa restul timpului şi spaţiului care
există. Şi aşa se percepe mai puţin sensul prezenţei constante a lui Isus în mijlocul
nostru şi cu noi, o prezenţă concretă, apropiată, între casele noastre, ca "inima
pulsantă, inima care bate", a oraşului, a teritoriului cu diferitele sale expresii
şi activităţi. Sacramentul Carităţii lui Cristos trebuie să impregneze întreaga viaţă
de zi cu zi.
De fapt, este greşit să se contrapună celebrarea şi adoraţia,
ca şi cum acestea ar fi în concurenţă una cu alta. Este exact opusul: cultul Preasfântului
Sacrament, constituie ca „mediul" spiritual în care comunitatea poate celebra bine
şi cu adevărat Euharistia. Numai în cazul în care este precedată, însoţită şi urmată
de această atitudine interioară de credinţă şi de adoraţie, acţiunea liturgică poate
exprima sensul şi valoarea sa deplină. Întâlnirea cu Isus în Sfânta Liturghie se realizează
cu adevărat şi pe deplin atunci când comunitatea este în măsură să recunoască faptul
că el, în Sacrament, locuieşte în casa lui, ne aşteaptă, ne invită la masa lui, şi
apoi, după ce adunarea s-a desfăcut, rămâne cu noi, cu prezenţa sa discretă şi tăcută,
şi ne însoţeşte cu mijlocirea sa, continuând să adune jertfele noastre spirituale
şi să le ofere Tatălui.
În această privinţă, îmi place să subliniez experienţa
pe care o vom trăi împreună şi în această seară. În momentul adoraţiei, toţi suntem
pe acelaşi plan, în genunchi în faţa Sacramentului Iubirii. Preoţia comună şi cea
ministerială se găsesc unite în cultul euharistic. Este o experienţă foarte frumoasă
şi semnificativă, pe care am trăit-o de mai multe ori în Bazilica Sfântul Petru, şi
chiar în neuitatele veghi de rugăciune cu tinerii - amintesc, de exemplu, cele de
la Köln, Londra, Zagreb, Madrid. Este evident pentru toţi că aceste momente de veghe
euharistică pregătesc celebrarea Sfintei Liturghii, pregătesc inimile la întâlnire,
astfel încât aceasta este şi mai fructuoasă. A sta toţi în tăcere prelungită înaintea
Domnului prezent în Sacramentul sau, este pentru noi una dintre experienţele cele
mai autentice a faptului de a fi Biserică, care se însoţeşte în mod complementar cu
faptul de a celebra Euharistia, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, cântând, apropiindu-se
împreună la masa Pâinii vieţii. Comuniunea şi contemplarea, nu pot fi separate, ele
merg împreună.
Pentru a comunica într-adevăr cu o altă persoană trebuie să
o cunosc, să ştiu a sta în tăcere aproape de ea, ascultând-o, privind-o cu iubire.
Adevărata dragoste şi adevărata prietenie trăiesc mereu din această reciprocitate
de priviri, de tăceri intense, elocvente, pline de respect şi de veneraţie, astfel
încât întâlnirea să fie trăită profund, în mod personal şi nu superficial. Şi, din
păcate, în cazul în care această dimensiune lipseşte, şi însăşi comuniunea sacramentală
poate deveni, din partea noastră, un gest superficial. În schimb, în adevărata comuniune,
pregătită de colocviul rugăciunii şi al vieţii, îi putem spune Domnului cuvintele
de încredere, ca cele care au răsunat de curând în Psalmul responsorial: „Eu sunt
slujitorul tău şi fiul slujnicei tale. Tu ai sfărâmat lanţurile mele. Îţi voi aduce
jertfă de laudă şi voi invoca numele Domnului”(Ps 115,16 - 17).
Acum,
aş vrea să trec pe scurt la al doilea aspect: sacralitatea Euharistiei. Şi
aici am resimţit în trecutul recent o anumită neînţelegere a mesajului autentic al
Sfintei Scripturi. Noutatea creştină cu privire la cult a fost influenţată de o anumită
mentalitate secularizată din anii şaizeci şi şaptezeci ai secolului trecut. Este adevărat,
şi rămâne mereu valabil, că centrul cultului de acum nu mai stă în vechile rituri
şi jertfe, dar în Cristos însuşi, în persoana sa, în viaţa sa, în misterul său pascal.
Şi totuşi, din această noutate fundamentală nu ar trebui să se concluzioneze că sacrul
nu mai există, dar că el şi-a găsit împlinirea în Isus Cristos, Iubirea Divină întrupată.
Scrisoarea către Evrei, pe care am ascultat-o în această seară, în a doua lectură,
ne vorbeşte tocmai despre noutatea preoţiei lui Cristos, "mare preot al bunurilor
viitoare" (Ev 9,11), dar nu spune că preoţia s-a sfârşit. Cristos "este mijlocitorul
unui legământ nou" (Ev 9,15), încheiat în sângele lui, care curăţă "conştiinţa
noastră de faptele morţii" (Ev 9,14). El nu a abolit sacrul, dar l-a dus la
îndeplinire, inaugurând un nou cult, care este, da, deplin spiritual, dar care totuşi,
atâta timp cât suntem în mers prin timp, se serveşte încă de semne şi rituri, care
vor înceta doar la sfârşit, în Ierusalimul ceresc, unde nu va mai fi nici un templu
(Cf Ap 21,22).
Datorită lui Cristos, sacralitatea este mult mai adevărată,
mai intensă, şi, cum se întâmplă cu poruncile, chiar mai exigentă! Nu este de-ajuns
respectarea rituală, dar se cere purificarea inimii şi implicarea vieţii.
Îmi
place şi să subliniez că sacrul are o funcţie educativă, iar dispariţia
sa sărăceşte inevitabil cultura, în special formarea noilor
generaţii. Dacă, de exemplu, în numele unei credinţe secularizate şi nemaiavând
nevoie de semne sacre, ar fi abolită această procesiune citadină din solemnitatea
„Corpus Domini”, profilul spiritual al Romei ar fi "aplatizat", iar conştiinţa noastră
personală şi a comunităţii ar deveni slăbită. Sau să ne gândim la o mamă şi la un
tată care, în numele unei credinţe desacralizate, i-ar lipsi pe copiii lor de toate
riturile religioase: în realitate ar sfârşi lăsând câmp deschis la atâtea surogate
prezente în societatea de consum, la alte rituri şi alte semne, care mult
mai uşor ar putea deveni idoli. Dumnezeu, Tatăl nostru, nu a făcut aşa cu omenirea:
l-a trimis pe Fiul său în lume nu pentru a aboli, ci ca să ducă la împlinire şi sacrul.
Pe culmea acestei misiuni, la Cina cea de Taină, Isus a instituit Taina Trupului şi
Sângelui său, Memorialul Sacrificiului său pascal. Făcând astfel el s-a dat pe sine
în locul de jertfelor vechi, dar a făcut-o într-un rit, pe care a poruncit apostolilor
să-l perpetueze, ca semn suprem al Sacrului adevărat, care este El însuşi. Cu această
credinţă, dragi fraţi şi surori, noi celebrăm astăzi şi în fiecare zi Misterul euharistic
şi îl adorăm ca centru al vieţii noastre şi inimă a lumii. Amin.