Direcţia Milano, spre Întâlnirea Mondială a Familiilor, de la 30 mai la 3 iunie 2012. Reflecţii din prima cateheză: "Familia în faţa misterului de la Nazaret"

RV 28 mai 2012. "Familia, munca şi sărbătoarea" formează constelaţia ideală care luminează Întâlnirea Mondială a Familiilor de la Milano, în nordul Italiei, de la 30 mai la 3 iunie 2012. Este a şaptea Întâlnire Mondială a Familiilor, după cele desfăşurate la Roma în 1994, Rio de Janeiro în 1997, din nou Roma în Anul 2000 al Marelui Jubileu, Manila (Filipine) în 2003, Valencia (Spania) în 2006 şi, în fine, Ciudad de Mexico în 2009. Benedict al XVI-lea va lua parte la Întâlnirea de la Milano de vineri, 1 iunie pînă duminică, 3 iunie, când va prezida Sf. Liturghie şi va lua prânzul împreună cu câteva familii.

Prezentăm în această emisiune o reflecţie din prima cateheză de pregătire a acestei Întâlniri mondiale, intitulată "Familia. Secretul de la Nazaret". Cateheza biblică porneşte de la această întrebare: cum orice familie alege un stil de viaţă, care sunt noile stiluri de viaţă pe care familia trebuie să le aleagă astăzi în raport cu munca şi sărbătoarea? Mai înainte de a răspunde, e necesar a medita două texte biblice care descriu modul prin care Isus, Fiul lui Dumnezeu, a venit în mijlocul nostru şi a trăit într-o familie.

"Isus a venit la ai săi". Prima pagină biblică este luată din Evanghelia după Ioan: Isus "a venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu" (1,11-12). Fiul lui Dumnezeu a venit între ai săi şi a intrat într-o familie. Poporul lui Dumnezeu, care ar fi trebuit să fie sânul primitor al Cuvântului întrupat, se dovedeşte steril. Ai săi nu l-au primit, mai mult, îl dau deoparte. Misterul respingerii lui Isus din Nazaret se situează în inima venirii sale între noi. Celor care îl primesc, însă, "le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu". Mai târziu, când stătea sub cruce, apostolul Ioan vede împlinindu-se ceea ce proclamă la începutul evangheliei. Isus, citim în evangehlie, "văzând că stătea acolo mama lui şi discipolul pe care îl iubea", îl încredinţează mamei pe noul fiu şi discopolului iubit, pe mama sa. Evanghelistul notează: "şi din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el" (Ioan 19,26-27). Acesta este "stilul" pe care Isus îl aşteaptă pentru a veni între noi, "un stil capabil de primire şi de a da naştere".

Isus cere ca "familia să fie spaţiu care primeşte şi dă naştere la viaţă în plinătate". Aceasta nu dă numai viaţa fizică, dar deschide la făgăduinţă şi bucurie. Familia devine capabilă să "primească" dacă ştie să păzească propria intimitate, istoria fiecăruia în parte, tradiţiile familiale, încrederea în viaţă, speranţa în Domnul. Familia devine capabilă să "dea naştere" când face să circule darurile primite, când ţine pasul existenţei de fiecare zi între muncă şi sărbătoare, afecţiune şi caritate, implicare şi gratuitate. Acesta este darul care se primeşte în familie: a păstra şi transmite viaţa, în cuplu şi copiilor.

Familia are ritmul său, ca bătăile inimii. Este loc de odihnă şi avânt, de sosire şi plecare, de tihnă şi visare, de tandreţe şi responsabilitate. Cuplul trebuie să construiască atmosfera înainte de venirea copiilor. Munca nu poate să facă pustie casa, dar familia va trebui să înveţe să trăiască şi să conjuge timpii de muncă şi cei de sărbătoare. Deseori va trebui să se confrunte cu presiuni externe care nu permit alegerea idealului, dar discipolii Domnului sunt cei care, trăind în concreteţea situaţiilor, ştiu să dea gust la orice lucru, chiar şi celor pe care nu reuşesc să le schimbe: ei sunt sarea pământului. Duminica, în mod special, trebuie să fie timp de încredere, libertate, întâlnire, odihnă, timpul împărţirii cu ceilalţi. Duminica este momentul întâlnirii dintre bărbat şi femeie. Dar mai presus de toate, duminica este Ziua Domnului, timpul rugăciunii, al Cuvântului lui Dumnezeu, al Euharistiei, al deschiderii faţă de necesităţile comunităţii şi ale carităţii. În acest fel, şi zilele săptămânii vor primi lumină de la duminică şi sărbătoare: va fi mai puţină împrăştiere şi mai multă întâlnire, mai puţină grabă şi mai mult dialog, mai puţine lucruri şi mai multă prezenţă. Un prim pas în această direcţie se face văzând cum locuim casa, ce facem în căminul nostru. Trebuie să vedem bine cum este locuinţa noastră şi să observăm stilul modului nostru de locuire, alegerile pe care le facem, visele pe care le cultivăm, suferinţele pe care le trăim, bătăliile pentru care ne zbatem, speranţele pe care le nutrim.

"Secretul de la Nazaret". Isus a trăit cel mai mult în satul Nazaret, din Galilea. Aici Isus a devenit om. Cu trecerea anilor, el a trăit multe din experienţele umane pentru a le mântui pe toate: se face unul dintre noi, face parte dintr-o familie, trăieşte 30 de ani de absolută tăcere care revelează misterul umilinţei de la Nazaret. Ne vorbeşte despre acest lucru o pagină din evanghelia după Luca: "Copilul Isus creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui. Părinţii lui mergeau în fiecare an la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii (...) Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate acestea în inima ei. Isus creştea în înţelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor" (Luca 2, 40-41.51-52).

Refrenul cu care se deschide această pagină cuprinde în câteva cuvinte aşa numitul "secret de la Nazaret". Este locul de creştere în înţelepciune şi harul lui Dumnezeu, în sânul unei familii care primeşte şi dă naştere. Misterul de la Nazaret ne spune cu simplitate că Isus, Cuvântul care vine de sus, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, se face copil, ia asupra sa firea noastră omenească, creşte ca orice copil într-o familie, trăieşte experienţa religiei şi a Legii, viaţa de fiecare zi marcată de zile de muncă şi de odihna sâmbetei, calendarul sărbătorilor. "Fiul celui Preaînalt" se îmbracă cu scutecele slăbiciunii şi sărăciei, este însoţit de păstori şi oameni care exprimă speranţa lui Israel. Misterul de la Nazaret, însă, este mai mult decât atât: este secretul care i-a fascinat pe sfinţi, precum Tereza de Lisieux şi Charles de Foucauld.

Într-adevăr, refrenul de încheiere al acestui episod spune că Isus "a coborât cu ei şi a venit la Nazaret şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate acestea în inima ei. Şi Isus creştea în înţelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor". Iată misterul adânc de la Nazaret: Isus, Cuvântul lui Dumnezeu în persoană, a coborât în firea noastră omenească timp de treizeci de ani. Cuvintele oamenilor, relaţiile familiei, experienţea prieteniei şi a conflictelor, a sănătăţii şi bolii, a bucuriei şi durerii, au devenit un limbaj pe care Isus îl învaţă pentru a spune oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu. De unde vin, dacă nu din familie şi din mediul de la Nazaret, cuvintele lui Isus, imaginile sale, obişnuinţa de a privi câmpurile, agricultorul care seamănă, holdele aurii care se unduiesc în bătaia vântului, femeia care frământă făina, păstorul care a pierdut oiţa, tatăl şi cei doi fii? De unde a deprins Isus abilitatea sa surprinzătoare de a povesti, imagina, compara, de a se ruga în şi cu viaţa? Nu vin oare din coborârea lui Isus în viaţa de la Nazaret? De aceea, spunem că Nazaret este spaţiul umilinţei şi al vieţii ascunse. Cuvântul se ascunde, sămânţa coboară în sânul pământului şi moare ca să aducă în dar iubirea însăşi a lui Dumnezeu, mai mult, chipul părintesc al lui Dumnezeu. Acesta este misterul de la Nazaret.

Legăturile familiale. Isus trăieşte într-o familie marcată de spiritualitatea iudaică şi de fidelitatea faţă de Lege. "Părinţii lui", ne spune evanghelia după Luca, "mergeau în fiecare an la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii". Familia şi Legea sunt contextul în care Isus creşte în înţelepciune şi har. Familia ebraică şi religiozitatea iudaică, o familie patriarhală şi o religie domestică, cu sărbătorile ei anuale, cu sensul sâmbetei, cu rugăciunea şi munca de fiecare zi, cu stilul unei iubiri între soţi curată şi gingaşă, ne fac să înţelegem felul în care Isus a trăit din plin viaţa în sânul familiei.

Şi noi creştem într-o familie umană, în cadrul unor relaţii de primire care ne fac să creştem şi să răspundem la viaţă şi lui Dumnezeu. Şi noi devenim ceea ce am primit. Misterul de la Nazaret este întregul tuturor acestor legături: familia şi religiozitatea, rădăcinile noastre şi oamenii noştri, viaţa de fiecare zi şi visele de viitor. Aventura vieţii umane porneşte de la ceea ce am primit: viaţa, casa, afecţiunea, limba, credinţa. Umanitatea noastră este forjată de o familie, cu bogăţiile şi sărăciile ei.

***

Ascultând învăţătura Bisericii, în prima cateheză de pregătire la Întâlnirea mondială a familiilor se afirmă că "viaţa de familie aduce cu sine un stil special, nou, creativ, de trăit şi gustat în cuplu şi de transmis fiilor pentru a transforma lumea. Stilul evanghelic al vieţii familiale are influenţă în interiorul şi dincolo de cercul bisericesc, făcând să lumineze carisma căsătoriei, porunca cea nouă a iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele. În mod sugestiv, exhortaţia apostolică "Familiaris Consortio" (nr. 64) ne îndeamnă să redescoperim chipul familial al Bisericii, prin adoptarea "unui stil mai uman şi fratern de relaţii".

Subliniind "stilul evanghelic al vieţii de familie", în cateheză se spune că "însufleţită şi sprijinită de porunca cea nouă a iubirii, familia creştină traduce în viaţă ospitalitatea, respectul şi slujirea fiecărui om, considerat mereu în demnitatea lui de persoană şi de fiu al lui Dumnezeu.

Acest lucru trebuie să se întâmple mai ales în sânul şi în folosul cuplului şi al familiei, străduindu-se să promoveze zilnic o comunitate autentică de persoane, bazată şi alimentată de comuniunea interioară a iubirii. Ulterior, sfera se lărgeşte mai mult în câmpul vast al comunităţii ecleziale, în care familia creştină este înglobată, pentru că, graţie carităţii familiei, Biserica poate şi trebuie să-şi asume o dimensiune mai domestică, adică mai familială, adoptând un stil de raporturi mai uman şi mai frăţesc.

Caritatea trebuie să meargă mai departe de proprii fraţi în credinţă, pentru că "orice om este fratele meu". În fiecare om - mai ales dacă este sărac, slab, suferind şi nedreptăţit - dragostea ştie să descopere chipul lui Cristos şi un frate pe care să-l iubească şi să-i slujească.

Pentru ca slujirea omului să fie trăită în familie după spiritul evangheliei va trebui să se pună în aplicare cu grijă ceea ce Conciliul Vatican II cere: "Pentru ca exercitarea carităţii să fie întotdeauna deasupra oricărei bănuieli şi să apară ca atare, trebuie privit în aproapele chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat, şi Cristos Domnul căruia i se oferă în realitate tot ce se dă celui sărac".

Încheiem reflecţia despre prima cateheză cu întrebările finale, propuse pentru meditaţie şi aprofundare. Mai întâi, "familia noastră este un loc care primeşte şi dă naştere vieţii în plinătate, în diferitele dimensiuni umane şi creştine? Care alegeri facem pentru ca familia să fie spaţiu de creştere în înţelepciune şi harul lui Dumnezeu? Ce fel de legături familiale, afective, religioase alimentează creşterea cuplului şi a fiilor?". A doua serie de întrebări are în vedere grupul de familii şi comunitatea: "Care sunt noile stiluri de viaţă pentru familia de astăzi între muncă şi sărbătoare? Care alegeri şi care criterii orientează viaţa noastră de fiecare zi? Care dificultăţi de comunicare şi sociale trebuie să fie abordate pentru a face din familie un loc de creştere umană şi creştină? Care sunt greutăţile culturale care se întâlnesc în a transmite formele de viaţă bună şi de credinţă?"

Cateheza îndeamnă familia să-şi un angajament pentru viaţa familială şi socială. După rugăciunile personale şi recitarea în comun a rugăciunii domneşti "Tatăl Nostru", cateheza se încheie cu o cântare finală.

Aici, pe scurt, serviciul audio: