Benedict al XVI-lea, la Audienţa generală: Pentru Dumnezeu nu suntem fii anonimi,
căci Duhul Sfânt ne învaţă să-l chemăm "Tată"
(RV – 23 mai 2012) La Audienţa generală de miercuri, 23 mai, din Piaţa „Sfântul
Petru”, Benedict al XVI-lea a continuat ciclul catehezelor asupra rugăciunii. Să învăţăm să fim „prieteni ai lui Dumnezeu” şi „să-l invocăm cu încredere”:
aceasta este esenţa catehezei sale ţinută în faţa a peste 20 de mii de persoane
prezente pentru a-l asculta pe Episcopul Romei. Cateheza l-a avut în centru
pe Duhul Sfânt, numit „marele maestru al rugăciunii”.
„Duhul Sfânt, marele
maestru al rugăciunii” – a spus – „ne învaţă să ne adresăm lui Dumnezeu cu termenii
plini de afecţiune ai unor fii, chemându-l „Abbà,Tată”. Astfel a făcut Isus şi
în momentul cel mai dramatic al vieţii sale pământeşti. El nu şi-a pierdut nici un
moment încrederea în Tatăl şi l-a invocat mereu cu acel sentiment de intimitate specific
Fiului iubit. În grădina Getsemani, când simte angoasa morţii, rugăciunea sa este
„Abba, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta,
însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu”. (Mc 14,36)
Benedict al XVI-lea
a subliniat că „încă de la primii paşi ai parcursului său, Biserica a luat această
invocaţie şi a şi-a asumat-o, făcând-o proprie, mai ales în rugăciunea „Tatăl nostru”,
în care spunem „Tată, facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ” (Mt 6,9-10).
• „Poate că omul zilelor noastre nu mai percepe frumuseţea, măreţia
şi consolarea profundă conţinute în cuvântul „tată” cu care ne putem adresa lui Dumnezeu
în rugăciune, pentru că în prezent, de multe ori, figura paternă nu
este destul de prezentă, iar deseori nu este destul de pozitivă în viaţa cotidiană. Absenţa
tatălui, problema unui tată care nu este prezent în viaţa copilului este o mare problemă
a timpului nostru, de aceea devine dificil de înţeles în profunzime ce
anume vrea să spună că Dumnezeu este Tată pentru noi”.
Creştinismul
– a spus Sfântul Părinte – nu este o religie a fricii, ci a încrederii şi a iubirii
faţă de Tatăl care ne iubeşte. Prin darul Duhului Sfânt, dar al Celui Înviat – care
ne face fii în Cristos, Fiul Unul-Născut, suntem aşezaţi într-o relaţie de profundă
încredere, ca cea de copii; o relaţie filială analogă relaţiei lui Isus, chiar dacă
de origine şi intensitate diferite.
Citându-l pe Sfântul Paul, Benedict al
XVI-lea a explicat că creştinul nu a primit un spirit de sclav. El se poate adresa
lui Dumnezeu cu „încrederea” copiilor, cu „acea relaţie filială analogă celei a lui
Isus”. Dar, pentru a face acest lucru, a subliniat, este necesar să fie Duhul Sfânt
cel care ne învaţă modul de a-i vorbi, căci El este „marele maestru al rugăciunii”.
• „Duhul Sfânt este darul preţios şi necesar care ne face fii a lui Dumnezeu,
care realizează acea adopţie filială la care sunt chemate toate fiinţele umane (…)
Creştinismul nu este o religie a fricii, ci a încrederii şi iubirii faţă de Tatăl
care ne iubeşte”.
După cum Isus a deschis omului porţile cerului,
Duhul Sfânt deschide porţile sufletului omului şi îl ajută să înţeleagă că modelul
raportului nostru cu Dumnezeu este legătura dintre Fiul şi Tatăl. • „El este
iubire şi, la fel şi noi, în rugăciunea noastră de fii, intrăm în acest circuit de
iubire, de iubire faţă de Dumnezeu, care ne purifică dorinţele, comportamentele noastre
marcate de atitudinea de închidere, de autosuficienţă şi egoism, tipice omului vechi”.
„Paternitatea lui Dumnezeu”, a continuat Benedict al XVI-lea are „două
dimensiuni”: cea pentru care fiecare bărbat şi femeie „este un miracol” al lui Dumnezeu
ca şi Creator, dar şi cealaltă dimensiune, a creării noastre după chipul şi asemănarea
Sa, şi deci paternitatea lui Dumnezeu nu este una îndepărtată şi detaşată. Pentru
Dumnezeu – a spus Pontiful – „nu suntem fiinţe anonime şi impersonale, ci avem un
nume”. • „Desigur, modul nostru de a fi fii ai lui Dumnezeu nu este deplin
aşa cum este în cazul lui Isus; noi trebuie să devenim tot mai mult fii ai lui Dumnezeu,
de-a lungul parcursului nostru creştin, crescând în urmarea lui Cristos, în comuniunea
cu El, pentru a intra tot mai intim în relaţia de iubire cu Dumnezeu Tatăl, care susţine
viaţa noastră”.
În fine, Benedict al XVI-lea a explicat că nu
există rugăciune a omului către Dumnezeu dacă nu este Duhul Sfânt cel care-l invocă
pe Dumnezeu prin gura omului. Căutarea absolutului în om, a observat, există încă
din timpuri foarte îndepărtate ale existenţei umane dar, numai după ce Cristos s-a
revelat lumii şi a fost instituită Biserica, această căutare a intrat într-o nouă
dimensiune:
• „Când ne adresăm Tatălui în camera noastră interioară, în
tăcere şi reculegere, nu suntem niciodată singuri. Cine vorbeşte cu Dumnezeu nu este
singur. Intrăm să facem parte din marea rugăciune a Bisericii, devenim parte a unei
mari simfonii pe care comunitatea creştinădin orice perioadă de timp
şi răspândită în orice parte a lumiio înalţă către Dumnezeu. (…) De
aceea, de fiecare dată când strigăm „Abbà. Tată!” este Biserica, întreaga
comuniune a oamenilor în rugăciune, cea care susţine invocaţia noastră,
iar invocaţia noastră este invocaţia Bisericii”.
Audienţa generală a continuat
apoi obişnuita sinteză a catehezei în alte limbi şi a fost încheiată cu saluturile
adresate de Sfântul Părinte diferitelor grupuri de credincioşi, prezente în Piaţa
„Sfântul Petru”.