Benedict al XVI-lea, la Audienţa generală: Pentru Dumnezeu nu suntem fii anonimi, căci Duhul Sfânt ne învaţă să-l chemăm "Tată"

(RV – 23 mai 2012) La Audienţa generală de miercuri, 23 mai, din Piaţa „Sfântul Petru”, Benedict al XVI-lea a continuat ciclul catehezelor asupra rugăciunii.
Să învăţăm să fim „prieteni ai lui Dumnezeu” şi „să-l invocăm cu încredere”: aceasta este esenţa catehezei sale ţinută în faţa a peste 20 de mii de persoane prezente pentru a-l asculta pe Episcopul Romei. Cateheza l-a avut în centru pe Duhul Sfânt, numit „marele maestru al rugăciunii”.

„Duhul Sfânt, marele maestru al rugăciunii” – a spus – „ne învaţă să ne adresăm lui Dumnezeu cu termenii plini de afecţiune ai unor fii, chemându-l „Abbà,Tată”.
Astfel a făcut Isus şi în momentul cel mai dramatic al vieţii sale pământeşti. El nu şi-a pierdut nici un moment încrederea în Tatăl şi l-a invocat mereu cu acel sentiment de intimitate specific Fiului iubit. În grădina Getsemani, când simte angoasa morţii, rugăciunea sa este „Abba, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu”. (Mc 14,36)

Benedict al XVI-lea a subliniat că „încă de la primii paşi ai parcursului său, Biserica a luat această invocaţie şi a şi-a asumat-o, făcând-o proprie, mai ales în rugăciunea „Tatăl nostru”, în care spunem „Tată, facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ” (Mt 6,9-10).

• „Poate că omul zilelor noastre nu mai percepe frumuseţea, măreţia şi consolarea profundă conţinute în cuvântul „tată” cu care ne putem adresa lui Dumnezeu în rugăciune, pentru că în prezent, de multe ori, figura paternă nu este destul de prezentă, iar deseori nu este destul de pozitivă în viaţa cotidiană.
Absenţa tatălui, problema unui tată care nu este prezent în viaţa copilului este o mare problemă a timpului nostru, de aceea devine dificil de înţeles în profunzime ce anume vrea să spună că Dumnezeu este Tată pentru noi”.

Creştinismul – a spus Sfântul Părinte – nu este o religie a fricii, ci a încrederii şi a iubirii faţă de Tatăl care ne iubeşte. Prin darul Duhului Sfânt, dar al Celui Înviat – care ne face fii în Cristos, Fiul Unul-Născut, suntem aşezaţi într-o relaţie de profundă încredere, ca cea de copii; o relaţie filială analogă relaţiei lui Isus, chiar dacă de origine şi intensitate diferite.

Citându-l pe Sfântul Paul, Benedict al XVI-lea a explicat că creştinul nu a primit un spirit de sclav. El se poate adresa lui Dumnezeu cu „încrederea” copiilor, cu „acea relaţie filială analogă celei a lui Isus”. Dar, pentru a face acest lucru, a subliniat, este necesar să fie Duhul Sfânt cel care ne învaţă modul de a-i vorbi, căci El este „marele maestru al rugăciunii”.
• „Duhul Sfânt este darul preţios şi necesar care ne face fii a lui Dumnezeu, care realizează acea adopţie filială la care sunt chemate toate fiinţele umane (…) Creştinismul nu este o religie a fricii, ci a încrederii şi iubirii faţă de Tatăl care ne iubeşte”.

După cum Isus a deschis omului porţile cerului, Duhul Sfânt deschide porţile sufletului omului şi îl ajută să înţeleagă că modelul raportului nostru cu Dumnezeu este legătura dintre Fiul şi Tatăl.
• „El este iubire şi, la fel şi noi, în rugăciunea noastră de fii, intrăm în acest circuit de iubire, de iubire faţă de Dumnezeu, care ne purifică dorinţele, comportamentele noastre marcate de atitudinea de închidere, de autosuficienţă şi egoism, tipice omului vechi”.

„Paternitatea lui Dumnezeu”, a continuat Benedict al XVI-lea are „două dimensiuni”: cea pentru care fiecare bărbat şi femeie „este un miracol” al lui Dumnezeu ca şi Creator, dar şi cealaltă dimensiune, a creării noastre după chipul şi asemănarea Sa, şi deci paternitatea lui Dumnezeu nu este una îndepărtată şi detaşată. Pentru Dumnezeu – a spus Pontiful – „nu suntem fiinţe anonime şi impersonale, ci avem un nume”.
• „Desigur, modul nostru de a fi fii ai lui Dumnezeu nu este deplin aşa cum este în cazul lui Isus; noi trebuie să devenim tot mai mult fii ai lui Dumnezeu, de-a lungul parcursului nostru creştin, crescând în urmarea lui Cristos, în comuniunea cu El, pentru a intra tot mai intim în relaţia de iubire cu Dumnezeu Tatăl, care susţine viaţa noastră”.

În fine, Benedict al XVI-lea a explicat că nu există rugăciune a omului către Dumnezeu dacă nu este Duhul Sfânt cel care-l invocă pe Dumnezeu prin gura omului.
Căutarea absolutului în om, a observat, există încă din timpuri foarte îndepărtate ale existenţei umane dar, numai după ce Cristos s-a revelat lumii şi a fost instituită Biserica, această căutare a intrat într-o nouă dimensiune:

• „Când ne adresăm Tatălui în camera noastră interioară, în tăcere şi reculegere, nu suntem niciodată singuri. Cine vorbeşte cu Dumnezeu nu este singur. Intrăm să facem parte din marea rugăciune a Bisericii, devenim parte a unei mari simfonii pe care comunitatea creştină din orice perioadă de timp şi răspândită în orice parte a lumii o înalţă către Dumnezeu. (…) De aceea, de fiecare dată când strigăm „Abbà. Tată!” este Biserica, întreaga comuniune a oamenilor în rugăciune, cea care susţine invocaţia noastră, iar invocaţia noastră este invocaţia Bisericii”.

Audienţa generală a continuat apoi obişnuita sinteză a catehezei în alte limbi şi a fost încheiată cu saluturile adresate de Sfântul Părinte diferitelor grupuri de credincioşi, prezente în Piaţa „Sfântul Petru”.

Aici, serviciul audio: