Consideraţii omiletice la Duminica a VII-a a Paştelui, B: La şcoala rugăciunii lui Isus: "ca ei să fie una ca şi noi”

(RV - 19 mai 2012) E Ziua Domnului. Duminica a VII-a a Paştelui, dintre solemnitatea Înălţării Domnului şi Rusalii, duminica mare a Coborârii Duhului Sfânt, în calendarul romano-catolic; duminica a 6 după Paşti, potrivit tradiţiei liturgice răsăritene.
1.Timpuri diferite, denumiri diferite şi chiar forme liturgice diferite pentru una şi aceeaşi realitate.
Potrivit Catehismului Bisericii Catolice (CBC) n.1356 „creştinii celebrează Euharistia, încă de la începuturi şi într-o formă care în substanţă nu s-a schimbat de-a lungul marii diversităţi a timpurilor şi a liturgiilor, datorită faptului că ne socotim legaţi de porunca Domnului, pe care a dat-o în ajunul pătimirii sale: ’Faceţi aceasta în amintirea mea’” (1Cor 11,24-2).

Şi mai departe: „Împlinim această poruncă a Domnului prin celebrarea memorialului jertfei sale. Făcând aceasta, oferim Tatălui ceea ce El însuşi ne-a dat: darurile creaţiei, pâinea şi vinul, devenite, prin puterea Duhului Sfânt şi prin cuvintele lui Cristos, Trupul şi Sângele lui Cristos; în felul acesta Cristos se face prezent în mod real şi tainic” (CBC, 1357).

2. Memoria Bisericii este una pascală şi trinitară. Paştele lui Isus, moartea şi învierea sa, constituie evenimentul decisiv al mântuirii. Poporul lui Dumnezeu, Biserica, peregrină spre bunurile făgăduite, este mereu un popor pe drumul ieşirii din robie, care în ciuda greutăţii crucii, păstrează vie speranţa bunurilor viitoare. Însă memoria pascală este în acelaşi timp o memorie trinitară. Dumnezeu Tatăl l-a înviat din morţi pe Isus, Fiul său. Isus înălţat pe cruce îl dăruieşte pe Duhul Sfânt.

Dumnezeu nu este veşnicul solitar, ci comuniune de persoane. Tatăl pe care îl preamărim şi căruia îi aducem mulţumire, „ale sale dintru ale sale”, este acela care s-a aplecat asupra noastră cu iubire trimiţându-l pe Fiul său. Fiul ne împărtăşeşte ceea ce Dumnezeu este pentru noi şi revarsă în suflete pe Duhul său care ne dă putinţa să răspundem, chemându-l „Tată”.

Invocaţia „Abba”, „Tată” suscitată în inimile noastre de Duhul Sfânt, este dovada ce ne deprinde să ne socotim fii ai lui Dumnezeu în Fiul unul-născut. De aceea, Biserica, popor de pelerini, nu este o plantă ce răsare din pământ. Este un dar „de sus”, rod al iniţiativei lui Dumnezeu. În Cristos, oamenii sunt chemaţi la aceeaşi credinţă, devin fii ai lui Dumnezeu renăscuţi prin sacramentul regenerării la viaţa nouă în Cristos. La Botez ne îmbrăcăm cu Cristos şi suntem de mai înainte destinaţi să ne conformăm imaginii Fiului lui Dumnezeu iar acest lucru face din noi toţi, fraţi şi surori ai marii familii a lui Dumnezeu.

3. În familia lui Dumnezeu, fii întru Fiul. În această familie, creştinul este fiu şi nu sclav, deşi nu posedă încă plinătatea calităţii de fiu. Duhul Sfânt pe care l-am primit în dar nu este decât chezăşia slavei viitoare. În drum spre patrie avem de îndurat suferinţe împreună cu Cristos iar acceptarea lor este condiţia indispensabilă pentru a avea parte împreună cu el la slava învierii.

Timpuri diferite, denumiri diferite şi forme liturgice diferite pentru aceeaşi realitate.
Un Tată avea doi fii. Aşa încep câteva dintre parabolele lui Isus, precum cea a fiului risipitor sau a Tatălui milostiv. Aşa se prezintă şi istoria biblică primordială începând cu Cain şi Abel, şi deznodământul tragic al acestei istorii ne este cunoscut; la fel şi cel al lui Esau şi Iacob.
Din aceşti doi fii, Israel şi celelalte neamuri - Dumnezeu a voit să facă un singur popor atunci când Fiul său şi-a întins braţele pe cruce, împăcând cerul cu pământul. Fără reconciliere viaţa de familie este cu neputinţă. Înţeleg bine aceasta urmaşii lui Israel şi cei ai lui Ismael ale căror neînţelegeri se perpetuează dramatic până în zilele noastre în Orientul Mijlociu şi nu numai.
În mijlocul unei societăţi dezorientate, în lumea de azi ca şi în cea de ieri, creştinul are misiunea de a păstra vie memoria că întreaga creaţie este lucrarea lui Dumnezeu care este iubire. În acelaşi timp, trebuie să restaureze ruptura relaţiei dintre fraţi pentru ca lumea să vadă adevărata comuniune şi libertate a fiilor lui Dumnezeu.

4. Unitatea familiei lui Dumnezeu. Timpuri diferite, denumiri diferite pentru aceeaşi realitate tainică a Sfintei Liturghii.
Iubiţi ascultători. În duminica a şaptea a Paştelui, citim la Sfânta Liturghie a doua parte a rugăciunii sacerdotale rostite de Isus la Cina cea de Taină, înainte de a pleca din această lume la Tatăl: înainte de patima şi învierea sa. Este rugăciunea fierbinte, testamentară a lui Isus către Tatăl, de a duce la bun sfârşit lucrarea de unire a tuturor ucenicilor care cred în numele său şi participă la una şi aceeaşi realitate care este Euharistia, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

E rugăciunea Paştelui Domnului, a trecerii din această lume la Tatăl, de la viaţa pământească la moartea pe cruce şi la învierea glorioasă. Noi o putem înţelege şi ca rugăciunea trecerii între Înălţarea la cer şi Coborârea Duhului Sfânt. Înălţat la cer, Isus şade de-a dreapta Tatălui cu rănile pătimirii, rămânând veşnic viu şi mijlocind pentru noi ca preot şi victimă.

Isus se roagă anticipat ca Tatăl să-i păzească pe ucenicii săi de cel rău, care îi asaltează cât timp sunt în lume, apoi ca să-i sfinţească în adevăr, lucru ce presupune consacrarea lui Isus în patima sa iar cât priveşte sfinţirea noastră e nevoie de primirea Duhului Sfânt.

Ştim bine, că îndreptăţirea oamenilor prin jertfa lui Cristos şi sfinţirea lor prin darul Duhului Sfânt revărsat în inimile noastre sunt realităţi ce decurg consecutiv una din alta.
Celebrăm Liturghia duminicală, convinşi cu Sfântul Ioan în prima sa Scrisoare că pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni vreodată, dar dacă ne iubim unii pe alţii. Dumnezeu rămâne în noi iar dragostea lui în noi este desăvârşită.

5. Porunca iubirii constituie testamentul lui Isus. În acest sens Sfântul Augustin comentează: „Se poate fi un pilastru al Bisericii (…) însă nimic altceva nu-i deosebeşte pe fiii lui Dumnezeu de fiii diavolului, în afară de dragoste. Cei care au dragoste, sunt născuţi din Dumnezeu, cei care nu o posedă, nu sunt născuţi din Dumnezeu. Iată, marele semn, marea deosebire. Adunaţi toate celelalte condiţii: dacă aceasta vă lipseşte, celelalte nu servesc la nimic; din contra, în lipsa celorlalte, căutaţi să o aveţi pe aceasta şi atunci veţi fi împlinit legea” (S. Augustin, In Ioannem, V, 7).

Întăriţi de Duhul Sfânt care ne-a fost dat în dar, mărturisim că Tatăl l-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii, şi mărturisind că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în noi şi noi în Dumnezeu.
Regăsim aici cei doi poli au rugăciunii sacerdotale: polul credinţei şi cel al iubirii.

6. La şcoala rugăciunii lui Isus: "ca ei să fie una ca şi noi”. Timpuri diferite, denumiri diferite şi forme liturgice diferite pentru aceleaşi realităţi creştine esenţiale şi în peisajul bisericesc din ţara noastră. Toate sunt legitime. Dar când diversitatea contingentă, vremelnică este motiv de trufie şi dezbinare, ea încetează de a mai fi un bine şi o valoare; umbreşte însăşi Biserica în haina Liturghiei pe care o celebrează.

De aici necesitatea înscrierii tuturor la şcoala rugăciunii lui Isus către Tatăl: "Părinte sfânt, păstrează-i în credinţă faţă de numele tău pe cei pe care mi i-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi” (In 17,12).

(RV - 19 mai 2012 - A. Lucaci, material omiletic din 14 mai 1994, readaptat şi structurat sâmbătă 19 mai 2012)