Consideraţii omiletice la solemnitatea Înălţării Domnului, B: înălţarea Domnului este
şi înălţarea noastră
(RV - 16 mai 2012) E sărbătoare. Înălţarea Domnului pe care o sărbătorim la patruzeci de zile după Duminica Învierii lui Isus din morţi, încheie perioada apariţiilor lui Cristos înviat şi inaugurează liturgic o nouă etapă a glorificării Aceluia care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri.
1. Perioada de 40 de zile. În tradiţia iudaică, patruzeci de zile se referă la timpul suficient pentru ca un ucenic să fie iniţiat în cele ale Scripturii. Aşa a fost pentru apostoli perioada de după Paşte, suficientă ca să se convingă de învierea lui Isus, că cel pe care l-au văzut murind pe cruce şi aşezat în mormânt este identic cu Învăţătorul care li s-a arătat în diferite forme şi împrejurări, individual şi tuturor împreună.
2. Înălţarea, articol de credinţă. Mărturisim în Crezul apostolic: Cred…în Isus Cristos…Domnul nostru, care s-a suit la ceruri, şade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul. Înălţarea este moment de preamărire, de glorificare a lui Isus, biruitorul morţii şi totodată de înălţare a omului din adâncul păcatului, cum se arată în rugăciunea sărbătorii.
„Atotputernice, veşnice Dumnezeule, inimile noastre sunt pline de bucurie şi recunoştinţă, pentru că înălţarea lui Cristos înseamnă şi înălţarea noastră; deoarece El este Capul, iar noi mădularele, întăreşte-ne în speranţa că şi noi vom ajunge la strălucirea la care a ajuns El”.
3. În lumea simbolurilor. Înălţare, ascensiune, urcuş. Imaginea exprimă în termeni diferiţi aspiraţiile fundamentale ale oamenilor: progresul popoarelor, creşterea nivelului de trai, promovarea socială, urcarea pe un podium a celui care a învins cursa şi s-a luptat lupta cea bună. Exprimăm prin imagini ceea ce un organist redă prin fluierele instrumentului într-un continuu crescendo, interpretând o partitură de Bach.
Pentru a exprima realitatea credinţei noastre creştine, ne folosim în mod firesc de imagini. Acest lucru este valabil în special când vorbim despre misterul Înălţării Domnului. Vorbind despre coborârea la iad şi despre înălţarea la cer, avem în vedere o lume tridimensională - cu trei dimensiuni percepute în experienţa zilnică imediată. Adresându-se omului de pretutindeni şi din toate timpurile, Biblia recurge la acest mod universal de exprimare. Pentru ea, cerul situat „sus” este locul unde şade Dumnezeu; pământul de jos este scaunul picioarelor sale, locul unde trăiesc oamenii, iar iadul, încăperile inferioare, de sub pământ, constituie locuinţa morţilor şi a demonilor.
Pentru a-i vizita pe oameni, Dumnezeu coboară din cer, iar apoi se înalţă folosindu-se de nor. Este limbajul obişnuit, curent, pe care-l foloseşte Biblia spre a vorbi despre Dumnezeu, deşi ştim că doar pământul poate fi localizat geografic, pământul unde Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, a întâlnit oamenii, a cutreierat Palestina şi împrejurimile, a fost răstignit şi a murit pe Cruce.
Celelalte dimensiuni, în care Isus "coboară" şi "urcă", sunt dimensiuni spirituale: adâncurile păcatului, ale morţii, ale celor morţi, şi înălţimile întâlnirii cu Dumnezeu. Adâncurile şi înălţimile se referă la situaţii în raportul nostru cu Dumnezeu care este pretutindeni şi dincolo de toate: este transcendent.
4. Luca şi Marcu, evangheliştii Înălţării. Înainte de a propune lecturile biblice, amintim că doar doi dintre evanghelişti, şi anume Marcu şi Luca, menţionează faptul vizibil al Înălţării lui Isus. Reţinem de asemenea că vorbind despre înălţarea lui Isus trebuie să deosebim, în episodul povestit de Luca la începutul cărţii Faptele Apostolilor, evenimentul sensibil, văzut şi perceput de ucenici şi taina de necuprins revelată prin acest eveniment.
5. Sensul înălţării. În ordinea simţirii, ascensiunea apare ca o plecare şi o înălţare la cer. Isus este ca şi răpit într-un nor şi ascuns privirilor apostolilor. Norul, după cum ştim, este semnul prezenţei divine, caracteristica teofaniei, a manifestării lui Dumnezeu. Plecare şi înălţare în slavă. Isus încheie viaţa pământească în mijlocul ucenicilor, cu prezenţa sa perceptibilă prin simţuri. Însă inaugurează un alt mod de a fi printre ei, mod ce-i permite să fie prezent şi să lucreze în lume la o scară mai vastă, universală, prin prezenţa sa spirituală. Explicaţia acestea este dată de îngeri. Isus pleacă, se îndepărtează şi totuşi vine, se apropie de ai săi, aşa cum a fost văzut la înălţarea, pe nor, într-o formă spirituală.
Tocmai datorită acestei plecări în sensul de înălţare în slavă, El poate să vină la fiecare om, oriunde s-ar afla, singur sau cu alţii. Se poate spune că Isus lasă această lume spre a o cuprinde cu prezenţa superioară a Duhului iubirii sale. Venirea sa nu este altceva decât instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.
6. Teologia Înălţării. Sfântul Luca, în încheierea Evangheliei pare să dateze înălţarea chiar în ziua învierii. La ultima apariţie, Isus le-a deschis mintea ucenicilor ca să priceapă Scripturile. Le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Cristos şi să învie din morţi a treia zi şi să se propovăduiască în numele său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând din Ierusalim. Apoi Isus le-a poruncit să rămână în cetate până ce vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus.
Ducându-i afară până spre Betania, pe Muntele Măslinilor, şi ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat, şi pe când îi binecuvânta, s-a despărţit de ei şi s-a înălţat la cer, iar ei închinându-se lui, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare.
Lucru ce pare oarecum ciudat. Isus pleacă şi ucenicii se bucură. E semn că au înţeles că de acum încolo vor beneficia o altă prezenţă, continuă, oriunde.
Nu mai priviţi spre cer! Da, cerul lui Dumnezeu trebuie privit, este primul lucru pe care trebuie să-l privim pentru a-l câştiga. Dar dacă a privi la cer înseamnă a lenevi atunci ar fi o culpă gravă să priveşte în sus, în timp ce în lume atâţi oameni au nevoie, la fel ca în vremea lui Isus, pe unii care să le vină în ajutor.
Şi adaugă Isus: „Voi însă veţi primi puterea Duhului Sfânt care se va coborî peste voi. Atunci îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului" (Fap 1,8).
Lectura din Luca trece uşor la Sfântul Marcu care în finalul Evangheliei rezumă momentul înălţării Domnului, ca plecare şi preamărire, insistând însă asupra mărturiei date de apostoli, în care Isus glorificat continuă să lucreze prin semne minunate.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 16,15-20: În acel timp, Isus înviat s-a arătat celor unsprezece ucenici şi le-a spus: "Mergeţi în lumea întreagă, predicaţi evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi va fi botezat se va mântui, iar cine va refuza credinţa va fi osândit. Acestea sunt semnele care vor însoţi pe cei care cred: în numele meu vor alunga demoni; vor vorbi limbi noi; chiar dacă vor bea otravă nu le va dăuna; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi ei se vor vindeca". Domnul Isus, după ce le-a vorbit, s-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu.
În Evanghelia după Ioan, găsim cuvintele lui Isus: „Iar eu când voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine”. Înălţarea pe cruce semnifică şi vesteşte înălţarea la cer. Este începutul acesteia.
De acum înainte, Cristos şade de-a dreapta Tatălui, în cinstea şi slava dumnezeirii, cu trupul glorificat. Şederea la dreapta Tatălui înseamnă inaugurarea domniei lui Mesia. De altfel, la începuturile Bisericii, Înălţarea Domnului era considerată ca o sărbătoare a lui Cristos Regele universului. Stăpânirea lui este veşnică, stăpânire ce nu trece, iar împărăţia lui nu va fi nimicită niciodată. Din acest moment apostolii, şi pe urmele lor, şi generaţia noastră, au devenit martorii împărăţiei care nu va avea sfârşit.
7. Sensul bisericesc al Înălţării. Nu este vorba de o misiune generoasă dar dezordonată, în care toţi fac totul şi sunt în stare să o facă, precizează Sfântul Paul, deoarece Cristos „i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alţii să fie profeţi, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre buna orânduire a sfinţilor, pentru a-şi îndeplini slujirea lor, spre zidirea trupului lui Cristos, până când vom ajunge cu toţii la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea omului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Cristos” (Ef 4,11-13).
Şi încheie Sfântul Marcu: „Iar ei au plecat să predice pretutindeni. Domnul Isus lucra în ei şi întărea cuvântul prin semnele care urmau” (16,20).
După înălţarea lui Isus la cer, apostolii s-au întors la Ierusalim. S-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei, şi toţi într-un cuget, stăteau în rugăciune împreună cu femeile şi Maria, mama lui Isus. Este icoana vie a Bisericii din toate timpurile ce nu trebuie pierdută din vedere.
8. Îndemn salvific. În încheiere să acceptăm îndemnul Sfântul Paul din Scrisoarea către Efeseni, azi lectura a doua: Fraţilor, vă rog aşadar, eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi în chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, 3 străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului în legătura păcii. Este un singur trup şi un singur Duh, precum aţi şi fost chemaţi într-o singură speranţă a chemării voastre; un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, care este peste toţi, şi prin toţi şi în toţi (4,1-6).
(RV - A. Lucaci, material omiletic din 11/12 mai 1994 revăzut şi structurat miercuri 16 mai 2012)
| All the contents on this site are copyrighted ©. |