O canonizare „echipolentă" voită de Benedict al XVI-lea: Sfânta Hildegarda von Bingen, exemplu de virtute pentru timpurile noastre. Interviu cu cardinalul Angelo Amato

(RV - 15 mai 2012) La 10 mai, Benedict al XVI-lea a extins la Biserica Universală cultul liturgic în cinstea Sfintei Hildegarda von Bingen, călugăriţă germană cu profesiune în Ordinul Sfântului Benedict, care a trăit în secolul al XII-lea în Germania. Despre această femeie extraordinară, canonizat de facto, Roberto Piermarini de la serviciile noastre centrale l-a intervievat pe cardinalul Angelo Amato, prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor:
• În realitate, Hildegarda era considerată sfântă, de secole. Recent, însuşi Papa Benedict al XVI-a dedicase două cateheze abatesei renane şi le începuse spunând: "Chiar şi în acele secole ale istoriei, pe care o numim, de obicei, Evul Mediu, mai multe figuri feminine se remarcă prin sfinţenia vieţii şi bogăţia învăţăturii. Astăzi, doresc să încep prin a vă prezenta una din ele, pe Sfânta Hildegarda von Bingen, care a trăit în Germania, în secolul al XII-lea ".

Deci, cine era Hildegarda von Bingen şi de ce această recunoaştere oficială a sfinţeniei sale?
• Să spunem că situaţia Hildegardei von Bingen este foarte singulară, cel puţin pentru două motive. Primul se referă la momentul istoric special, în care nu se încheiase definitiv trecerea de la canonizarea episcopală (făcută de episcopul locului) la cea pontificală (făcută de Papa). Prin urmare, primii paşi făcuţi spre canonizare, imediat după moartea abatesei renane (1179), resimt încă un climat de tranziţie. Al doilea motiv este dat de convingerea înrădăcinată şi comună despre sfinţenia Hildegardei von Bingen, convingere care practic nu s-a întrerupt până în zilele noastre şi care face referinţă la o canonizare de facto a misticei renane, deşi nu a fost de jure niciodată proclamată sfântă. Sursele biografice, atât cele contemporane sau cele de după moarte, vorbesc în mod clar despre ea ca "sfântă" sau "fericită". Convingerea despre sfinţenia ei a fost consolidată ulterior prin venerarea rezervată mormântului său şi relicvelor sale, precum şi de cultul liturgic acordat ei cu aprobarea autorităţilor bisericeşti, nu numai din oraşul Mainz, dar după aceea şi la Trier, Speyer şi Limburg şi în tot Ordinul Benedictin. Ulterior, şi până în prezent, numele ei se găseşte reprodus atât în martirologiile locale, cât şi în cele oficiale ale Bisericii Romane, şi însoţit întotdeauna de apelativul "sfânta". Pe lângă aceasta, mai mult de trei papi, care a aveau intenţia clară de a proceda la canonizarea Hildegardei von Bingen - şi anume Grigore al IX-lea., Inocenţiu al IV-lea şi Ioan al XXII-lea - nu lipsesc suverani pontifi care o desemnează prin apelativul "sfântă", precum Clement al XIII-lea, Pius al XII, şi, aşa cum am văzut deja, Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea. Asemenea convingere comună şi generalizată a făcut să se reţină în mod implicit ca nefiind necesară sau cu totul superfluă sau deja dobândită o procedură specifică pentru canonizarea Hildegardei von Bingen, considerată de toţi deja canonizată.

Cum s-a procedat pentru a pune în regulă această situaţie?
• Benedict al XVI-lea, constatând existenţa din vremuri imemoriale a unei reputaţii temeinice şi constante - fama sanctitatis miraculorum a procedat la aşa-numita canonizare echipolentă, în conformitate cu legislaţia lui Urban al VIII-lea (1623-1644), teoretizată apoi în mod definitiv de Prospero Lambertini, viitorul Papă Benedict al XIV-lea (1740-1758). În canonizarea echipolentă Suveranul Pontif decretează ca un Slujitor al lui Dumnezeu - care este în posesie străveche a unui cult şi despre ale cărui virtuţi eroice sau martiriu şi miracole este constantă declararea unor istorici demni de crezare [...] - să fie cinstit în Biserica universală prin recitarea oficiului şi celebrarea Liturghiei într-o vreo zi particulară, fără nici o hotărâre definitivă formală, fără să fi avut în prealabil un proces juridic, fără să fi îndeplinit ceremoniile obişnuite.

Această canonizare echipolentă (judecată ce exprimă în forme diferite acelaşi conţinut) a Hildegardei von Bingen a avut loc prin decizia lui Benedict al XVI-lea, la 10 mai 2012.

Exemple de canonizări echipolente sunt enumerate de Prospero Lambertini în capitolul XLI al Cărţii I din lucrarea sa „Opus Magnum”. El citează, de exemplu, cazurile Sfinţilor Romuald, Norbert, Bruno, Petru Nolasc, Raimund Nonnatus, Ioan Maria de Matha şi Felix de Valois, Margareta regina Scoţiei, Ştefan regele Ungariei, Venceslau duce de Boemia, Grigore al VII-lea şi Gertruda cea Mare.

Ce ne puteţi spune din viaţa ei?
• Hildegarda von Bingen s-a născut în 1098 la Bermersheim într-o familie de nobili şi bogaţi proprietari de pământ. La vârsta de opt ani a fost acceptată în calitate de „oblată" în clauzura de femei anexată abaţiei benedictine Bisibodenberg, unde a primit vălul în jurul anului 1115, făcând apoi profesiunea monahală în mâinile episcopului Otto de Bamberg. În 1136, Hildegarda, având de acum treizeci şi opt de ani a fost numită magistra, orientând spiritualitatea sa spre rădăcina benedictină a echilibrului spiritual şi moderaţiei ascetice. În jurul anului 1140 s-au intensificat experienţele sale mistice şi viziunile, descrise şi apoi interpretate cu ajutorul monahului Volmar în „Scivias” şi în celelalte scrieri ale sale. În incertitudinea iniţială cu privire la originea şi valoarea experienţelor şi viziunilor sale, ea s-a adresat, în căutare de sfat, în jurul anului 1146, lui Bernard de Clairvaux, de la care a avut aprobarea deplină, iar între noiembrie 1147 şi februarie 1148, prin episcopul Henric de Mainz şi abatele Kuno de Disibodenberg, Papei Eugeniu III-a, aflat la Trier, de la care a obţinut, practic, o confirmare papală referitoare la viziunile şi scrierile sale. Ca urmare a creşterii numerice a călugăriţelor, datorată mai ales marii consideraţii atribuite persoanei sale, şi în prezenţa unor contraste cu vecinii monahi benedictini de la Disibodenberg, în jurul anului 1150 i-a fost posibil Hildegardei să întemeieze, folosind şi bunurile sale familiale şi sprijinul economic al bogatei familii von Stade, o mănăstire proprie pe Rupertsberg, la confluenţa fluviului Nahe cu Rinul, în apropiere de Bingen, unde s-a mutat, împreună cu douăzeci de călugăriţe, toate de extracţie nobiliară. În 1165, atât din cauza numărului mare de cereri de admitere, şi mai presus de toate, pentru a permite şi candidatelor care nu erau de origine nobilă să aibă acces la viaţa monastică benedictină, Hildegarda a întemeiat la Eibingen, pe malul opus al Rinului, o nouă mănăstire, folosind şi restructurând un vechi edificiu, care a aparţinuse călugărilor augustinieni, şi instalând în ea o superioară pentru administraţia comună. Pentru ambele mănăstiri, din Eibingen şi din Rupertsberg, ea a rămas singura abatesă: deşi avea reşedinţa în mod normal la Rupertsberg, se ducea de două ori pe săptămână cu barca la mănăstirea din Eibingen pentru a asigura celor două fundaţii unitatea de îndrumare spirituală, de conducere administrativă şi de guvern.

Ce puteţi spune despre sfinţenia Hildegardei?
• În Hildegarda există o consonanţă extremă între învăţăturile şi viaţa sa reală. La începutul primei sale opere „Scivias”, Hildegarda vede frica de Dumnezeu ca idealul monastic cel mai înalt potrivit Regulii lui Benedict. Cu timor Domini asociau celelalte virtuţi, deosebit de importante în viaţa monastică, precum umilinţa, ascultarea, castitatea, împreună cu pilonii de bază ai fiecărui credincios, care sunt credinţa, nădejdea şi dragostea. După timor Domini - frica de Dumnezeu se află discretio, moderaţia, ceea ce nu este rod al efortului uman, dar al lucrării divine în om: "A vorbi discret consistă în faptul ca monahii în principalele consultări comune să se exprime "modice ac breviter” şi ca în convieţuirea lor frăţească să-şi adreseze reciproc cuvinte ce vor să fie înţelese ca expresii de iubire, care să fie orientate spre afecţiunea fraternă". Ca autoare a scrierilor despre viziunile sale, ca abatesă a comunităţii benedictine de maici, ca personalitate marcantă în contact frecvent cu personaje ale timpului, ea a devenit tot mai mult din domeniul public. Deci, toată lumea, surori şi persoane externe, puteau verifica coerenţa dintre cuvintele şi comportamentul său. Această virtuozitate concretă l-a făcut pe Theodoric din Echternach să compună Vita Sanctae Hildegardis, care a fost elaborată tocmai cu intenţia de a face cunoscută viaţă sfântă şi exemplară a Hildegardei. Şi în această biografie apare atitudinea ei edificatoare înainte de toate, în mănăstire, cu virtuţile carităţii faţă de toţi, a fecioriei, umilinţei, modestiei, tăcerii, răbdării. Ea ardea de dragoste şi zel. În special, ea a practicat virtutea smereniei, trăită, nu numai în formele şi gradele din articolul 7 al Regulii benedictine, dar şi în acceptarea devotă a slăbiciunii fizice şi a suferinţei, care au făcut capabilă primească darurile extraordinare ale harului. Chiar înainte de exterior, viaţa ei era devotată şi plăcută lui Dumnezeu în izolarea mai întâi a mănăstirii de la Disibodenberg şi apoi în cea proprie de la Rupertsberg. Benedictinul Guibert din Gembloux (1124-1214) într-o scrisoare către prietenul său Bovo îşi exprimă impresiile despre Hildegarda şi călugăriţele ei, spunând, printre altele, că în mănăstire există o astfel de concentrare de virtuţi, între mama care îşi îmbrăţişează fiicele cu atâta caritate şi fiicele care ascultă de mama lor cu atâta reverenţă, încât cu greu se poate discerne dacă în acest zel reciproc mama îşi depăşeşte fiicele sau invers.

Aici versiunea audio:

rv/A. Lucaci