Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a a Paştelui, B: "Rămâneţi în iubirea mea"

(RV - 12 mai 2012) E ziua Domnului. Vestiţi cu glas de bucurie, ca să se audă; vestiţi până la marginile pământului - îndeamnă profetul Isaia în cântarea de intrare la Liturghia Duminicii a VI-a a Paştelui. Vestiţi! Ce anume? Că Domnul a eliberat poporul său. Domnul ne-a salvat ca un iubitor de oameni: cântă Biserica continuând să trăiască în bucuria învierii.

Motivul bucuriei devine şi mai explicit în textele Liturghiei duminicale din care aflăm că Domnul cheamă la mântuire toate popoarele: repetăm la psalmul responsorial 97, după prima lectură din Faptele Apostolilor 10,25-26.34-35.44-48.

Aflat la Cezareea Palestinei în casa lui Corneliu, centurion din armata romană, care l-a primit cu sentimente de intensă veneraţie, apostolul Petru, văzând deschiderea păgânilor spre evanghelia vieţii, are o inspiraţie, care în formularea ei a devenit principiu universal al învăţăturii Bisericii catolice în privinţa mântuirii: Acum înţeleg cu adevărat că Dumnezeu nu face deosebire între oameni, ci îi este plăcut oricine se teme de el şi săvârşeşte dreptatea, din orice popor ar fi el (Fap 10, 34-35). „Căci Dumnezeu este iubire”, afirmă Sfântul Ioan în prima sa Scrisoare (4,8), iar în versul la Evanghelia duminicii, Isus spune: „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu şi Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el” (In 14,23).

În Evanghelia duminicală de la Sfântul Ioan 15,9-17 citim: „În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: Precum m-a iubit pe mine Tatăl, tot aşa şi eu vă iubesc pe voi. Rămâneţi în dragostea mea. Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămâne în iubirea mea, după cum şi eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămân în iubirea lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi. Nimeni nu are o mai mare dragoste decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai numesc slugi, pentru că sluga nu ştie ce face stăpânul său, dar v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roade, iar roadele voastre să rămână, ca Tatăl să vă dea tot ceea ce veţi cere în numele meu. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii.

Este cuvântul Domnului.

O observaţie. De cele mai multe ori cuvintele lui Isus vorbesc prin puterea proprie încât orice explicaţie, pare să le reducă din vigoare şi conţinut. În această situaţie sunt textele Liturghiei de azi. Dar să zăbovim tutşi asupra lor nu înainte însă de a-l ruga pe Duhul Sfânt să dea foc cuvintelor şi să deschidă inimile ca în ele să devină roditoare.

1. Invitaţie la iubire. Duminica trecută Isus folosea alegoria „Viţei şi mlădiţelor” şi îi îndemna pe discipoli să rămână uniţi cu el, aşa cum mlădiţa rămâne unită cui viţa de vie, condiţie indispensabilă pentru a aduce rod durabil. Astăzi Isus îi îndeamnă pe ucenici să păzească poruncile, pentru a rămâne în iubirea sa, aşa cum el rămâne în iubirea Tatălui său. Este condiţia pentru ca bucuria Domnului să fie în ucenici şi să fie deplină. Şi Isus adaugă: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi. Nimeni nu are o mai mare dragoste decât acesta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (In 15, 12-14).

Este vorba de o iubire circulară, sub un anumit aspect trinitară, în care sunt implicaţi Tatăl, Fiul şi Biserica sa. În nici o religie nu s-a mers atât de departe. În religiile din antichitate, naturale sau istorice, oamenii au fost educaţi să adore maiestatea supremă a lui Dumnezeu, dar în niciuna din ele oamenii nu au fost invitaţi să intre în sanctuarul iubirii lui Dumnezeu. În islam, de pildă, ar fi o blasfemie chiar numai faptul de a se gândi la aşa ceva.

Dacă în ebraism iubirea faţă de Dumnezeu este pusă la baza întregii activităţi umane, numai în creştinism omul este invitat să intre, prin Isus, în inima lui Dumnezeu şi să rămână în iubirea sa. Sfântul Paul ajunge să îndemne creştinii să aprofundeze dimensiunile iubirii lui Cristos - vorbeşte chiar de lărgimea, lungimea, înălţimea şi profunzimea acestei iubiri, pentru ca să poată fi „ copleşiţi de plinătatea lui Dumnezeu” (Ef 3.17-19).

2. În intimitatea lui Dumnezeu. Se impune totuşi o precizare. Isus nu cere ucenicilor săi să intre în iubirea sa şi să închidă uşa în urma lor. Isus spune că pentru a intra în intimitatea lui Dumnezeu este necesar a păzi poruncile sale, care, cum se subliniază de mai multe ori în evanghelii, sunt cele ale iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Intimitatea cu Dumnezeu, despre care vorbeşte Isus, nu este cea a unor asceţi care se izolează de lume şi se consumă fizic în încercarea de a intra în misterul lui Dumnezeu. Nu! Prin aceste „tehnici” oamenii pot ajunge la autocontrolul complet al propriului corp şi al propriilor sentimente până la limita extremă a posibilităţilor omeneşti, dar aceasta nu are nimic de a face cu intrarea în intimitatea lui Dumnezeu despre care vorbeşte Isus. Intimitatea omului cu Dumnezeu, despre care el vorbeşte, este aceea care se joacă în acea tensiune mereu incertă şi oscilantă între cei doi poli ai iubirii, de Dumnezeu şi de aproapele. Este vorba de o tensiune chinuitoare: aproapele nu este întotdeauna amabil, simpatic, din contra este adesea de-a dreptul detestabil. Iar Dumnezeu rămâne adesea mut şi departe, cum îi apare lui Isus când, în agonie pe cruce, ajunge să strige către Tatăl: „Pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34).

3. Invitaţie la bucurie. În ce consistă, atunci, intimitatea divină în perspectiva propusă de Isus ucenicilor? Consistă în ceea ce comportă intimitatea dintre două persoane: sintonie perfectă a sentimentelor lor care pot fi atenuate dar niciodată şterse chiar de încercările cele mai dificile.
În încheierea pericopei, prin care i-a îndemnat să rămână în iubirea sa, Isus spune apostolilor săi: „Acestea vi le-am spus pentru ca bucuria mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (In 15,11). Este bucuria celor care se iubesc, care intensifică din ce în ce mai mult uniunea lor şi care îl făcea pe sfântul Paul să spună că nimic în lume nu va reuşi să-l separe de iubirea lui Dumnezeu pe care a experimentat-o în Isus Cristos (Cf Rom 8,39).

Tristeţile multor creştini depind de faptul că, molipsiţi de scepticismul lumii moderne, nu mai sunt siguri că relaţiile lor cu Dumnezeu sunt adevărate relaţii de iubire. Poate au făcut chiar şi o alegere de trăire în celibat pentru Împărăţia lui Dumnezeu (Mt 19,12.29), dar atare alegere se dizolvă rapid, dacă nu s-a întâmplat deja, într-o alegere sterilă, poate tristă, cât timp nu devine o alegere autentică de iubire. Într-o societate, în care este pus în discuţie sensul însuşi al iubirii, o astfel de alegere va putea deveni profetică numai în măsura în care va ajuta oamenii, care l-ar fi pierdut, să recupereze în Dumnezeu sensul adevărat al iubirii.

Mai mult, al unei iubiri care aduce roade ce rămân. Şi unicul rod cu adevărat durabil ale Bisericii este iubirea. Care iubire? „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi” (In 15,12).
Lucru spus şi auzit de atâtea ori, dar acum porunca iubirii este dată de Isus în cadrul solemn al ultimei Cine, în care se apleacă şi spălă picioarele ucenicilor, discursul prin care explică gestul şi apoi instituirea Euharistiei, fac din această poruncă consemnul suprem lăsat de Isus apostolilor înainte de moartea sa.

4. Legea constituţională a Bisericii. Este nu numai consemnul extrem, testamentul lui Isus, dar şi un statut, o cartă constituţională pentru Biserica sa. Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele nu este ceva opţional ce se adaugă la cele zece porunci. În iubirea divină circulară, creştinul este chemat să-i iubească pe toţi oamenii, şi nu numai pe cel care a fost lovit de o tragedie; să-i iubească nu ocazional, sub presiunea exercitată de mass-media sau de un impuls al inimi, ci mereu; nu în anumite condiţii, ci până la dăruirea de sine, aşa cum a făcut Isus.
„Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roade, iar roadele voastre să rămână” (In 15,16).

Isus vorbeşte în primul rând despre „alegere”: este vorba de o alegere divină, ca cea a patriarhilor şi profeţilor; apoi vorbeşte despre „constituirea” celor Doisprezece, după modelul constituirii lui Israel întemeiat pe cei doisprezece patriarhi (Israelul şi cele 12 triburi nu sunt numite, dar sunt presupuse de discursul lui Isus). Au fost rânduiţi să meargă, iar „a merge” indică în Biblie misiunea profetului trimis să meargă la o comunitate, la un popor, la capul unei societăţi.

În fine, Isus numeşte această lege şi rod: porunca iubirii este lege întrucât emanată de Isus şi este rod întrucât practicată de apostoli şi de toţi discipolii săi.

Sfântul Paul în prima Scrisoare către Corinteni afirmă că poţi face o sumedenie de lucruri pentru Dumnezeu şi pentru Evanghelie, dar dacă nu ai dragoste, eşti un nimic (1Cor 13). Fără iubire, şi Biserica nu valorează nimic.

5. Ştiinţa iubirii. Dar evanghelistul Ioan nu pare satisfăcut de a fi făcut să intre iubirea creştină în categoria „legii, a poruncii”. De aceea se grăbeşte să precizeze că este vorba, mai mult decât de o lege, de cunoaşterea misterului lui Dumnezeu. Din acest motiv reproduce cuvintele lui Isus: „Toate câte le-am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute” (In 15, 15). Iubirea, prin urmare, este ştiinţa lui Dumnezeu şi cultura Bisericii.

Meditând asupra acestei teme, sfânta Tereza din Lisieux a notat în jurnalul ei, cunoscut nouă ca „Istoria unui suflet”: „După ce am examinat misterul Trupului mistic al Bisericii, nu mă recunoscusem în nici unul dintre membrii descrişi de sfântul Paul, sau mai degrabă voiam să mă recunosc în toţi. Caritatea mi-a oferit cheia vocaţiei mele...Am înţeles că numai Iubirea face să acţioneze mădularele Bisericii...Am înţeles că Iubirea cuprinde toate vocaţiile, că Iubirea este totul, că îmbrăţişează toate timpurile şi toate locurile, că Iubirea este veşnică (Manuscris B, n.254).

Această vocaţie este singura pe care fiecare în orice condiţie spirituală sau morală s-ar afla, o poate înţelege. Se citeşte în viaţa francezului Abbé Pierre, că un muncitor, ateu şi înverşunat împotriva preoţilor, chemat să completeze lucrările la o casă pe care preotul capucin intenţiona să o consemneze unei familii aruncate în stradă, fără adăpost, i-a spus după ce a înţeles pentru cine şi pentru ce lucrase: „Eu nu ştiu dacă Dumnezeu există, dar dacă există, este ceea ce faceţi dumneavoastră”.

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 20 mai 2006, structurat şi modificat uşor sâmbătă 12 mai 2012).

Aici serviciul audio: