Maria, Maica Cuvântului, descrisă în Evanghelii ca izvor al tradiţiei; contribuţia vecerniilor de mai la umanizarea credinţei creştine din generaţie în generaţie

(RV - 1 mai 2012) Expresia „luna Maicii Domnului”, sau „luna mariană” trezeşte în mine, ca şi în majoritatea creştinilor catolici, multe şi felurite amintiri: scrie Benedict al XVI-lea în cartea „Căutaţi cele de sus - Reflecţii pentru tot anul”. În această lucrare, două capitole sunt intitulate „Cultul Mariei: de la religiozitate la credinţă” şi „Maria, locuinţa şi păzitoarea Cuvântului”.

Ceea ce afirma cardinalul de atunci Joseph Ratzinger, poate spune orice creştin catolic care cunoaşte frumuseţea vecerniilor de mai.

„Am în faţa ochilor biserica împodobită, plină de parfumul florilor de primăvară; şi apoi luminile şi cântecele din care se desprindeau culori, cordialitate şi încredere. Nu sunt rigidele reguli formale liturgice, ci simplitatea religioasă a poporului căruia îi plac culorile, sunetele şi sentimentele intense. Atmosfera de primăvară se reflectă în spaţiul bisericii: înflorirea naturii, serile liniştite şi calde de mai, veselia oamenilor într-o lume ce se reînnoieşte an de an, ca într-o bună vestire.

În acest climat deosebit, un loc aparte îl are cinstirea Sfintei Fecioare Maria, pentru că ea reprezintă credinţa ca tinereţe, ca nou început al lui Dumnezeu într-o lume îmbătrânită: întruchipează starea de creştini, existenţa creştină ca tinereţe a inimii, ca frumuseţe şi aşteptare disponibilă la ceea ce va veni, chipul uman al creştinismului.

Contrar la ceea ce se crede în mod obişnuit, mărturia biblică despre Maria este atât de bogată încât nu se poate epuiza în câteva fraze.

Ne oprim aici doar la un aspect.
Între evanghelişti, alături de Ioan, comentatorul misterului marian este în mod notoriu mai ales Luca. El subliniază un amănunt din figura Mariei, important pentru el şi care prin intermediul lui, a devenit important în tradiţia creştină: de trei ori aminteşte despre Maria că ea păstra în inima ei Cuvântul şi îl medita (Lc 1,29; 2,19; 2,51). În felul acesta Maria este descrisă înainte de toate ca sursă, ca izvor al tradiţiei.

Maria păzeşte Cuvântul în memoria sa; de aceea este martoră credibilă al celor întâmplate. Într-adevăr ea este Maica Cuvântului.

Însă memoria cere ceva mai mult decât o simplă înregistrare exterioară. Numai participarea lăuntrică face posibilă perceperea, înţelegerea unui cuvânt. Ceea ce nu mă priveşte, nu pătrunde în mine şi dispare în cumulul de amintiri generale, pierzând orice contur particular. Dar mai presus de toate, păstrarea presupune înţelegerea. Nu pot relata în mod fidel ceea ce nu am înţeles. Numai în înţelegere - îi percep adevărul, iar înţelegerea este legată la rândul său de un anumit grad de identificare interioară cu ceea ce s-a înţeles. Şi este legată de o anumită stimă, este legată de iubire. La fel, nu pot să înţeleg cu adevărat ceea ce nu iubesc absolut deloc. De aceea, tradiţia nu este făcută numai dintr-o memorie precum cea necesară amintirii numerelor de telefon, ci de o memorie a inimii, în care dau ceva din mine însumi. Participare, împărtăşire şi fidelitate nu se contrapun, dimpotrivă, sunt premisă una pentru alta.

Maria reprezintă în Evanghelia lui Luca idealul memoriei Bisericii. Receptează cu atenţie lucrurile şi le interiorizează. Astfel „le pune împreună”, spune Luca despre ea, sau „păzea aceste cuvinte”, „le păstra”. Maria confruntă cuvintele şi evenimentele credinţei cu experienţele progresive ale vieţii sale şi descoperă astfel profunzimea umană a fiecăruia din ele; în felul acesta ele se integrau treptat în totalitatea lor. Din credinţă derivă înţelegerea şi apoi aceasta se poate şi transmite. Nu mai este un cuvânt exterior, dar este impregnat de experienţa propriei vieţi, tradus în viaţă umană şi de aceea posibil de tradus în viaţa altora.

Astfel Maria devine simbol al misiunii Bisericii de a fi locuinţa Cuvântului şi de a-l proteja şi pune la adăpost în confuzia timpurilor; de a fi un refugiu sigur în faţa vânturilor şi intemperiilor istoriei.

În acelaşi timp Maria, apare ca exemplificarea parabolei seminţei care găseşte pământ fertil şi produce rod însutit. Nu este un teren superficial, uscat, unde nu află loc pentru rădăcini; nu este câmpul frecventat de păsările superficialităţii, care ciugulesc tot ce găsesc în cale; nu este năpădit de bălăriile bogăţiilor care sufocă tot ce creşte.

Maria este o persoană dotată cu profunzime ce permite seminţei Cuvântului să pătrundă adânc în ea. Astfel, procesul transformării fertile se petrece în două direcţii: impregnează Cuvântul propriei vieţi, căruia îi pune la dispoziţie limfa şi energiile; dar şi viaţa ei este pătrunsă, îmbogăţită şi adâncită de forţele semnificative ale Cuvântului. Ea asimilează Cuvântul, şi-l însuşeşte şi astfel ea însăşi este transformată, cu viaţa ei, în Cuvânt. Însăşi viaţa ei devine cuvânt şi sens.

Acesta este modul în care se naşte tradiţia în Biserică şi, în general, creşterea spirituală, maturizarea persoanei şi a umanităţii.

Fără semnificaţia justă a Cuvântului tot ce avem ar fi un balast mortal în urcuşul spre muntele Domnului. Rapiditatea progresului în bunurile averii suscită spaimă, deoarece un progres în „a avea” căruia nu-i corespunde un progres în „a fi” este mortal.

O civilizaţie fără contemplaţie nu poate supravieţui îndelung. Asta înseamnă înainte de toate că o Biserică fără contemplaţie nu poate supravieţui.

Chiar şi în teologie se poate întâlni o înfricoşătoare lipsă de profunzime contemplativă. Sfântul Ignaţiu din Antiohia spune: „Cine are cu adevărat cuvintele lui Isus poate percepe chiar şi tăcerea lui.., faptul că el lucrează prin Cuvânt şi se recunoaşte din tăcerea sa”.

Dacă teologia nu mai aude tăcerea lui Isus, va reuşi să perceapă tot mai puţin profunzimea Cuvântului său. Printr-o metodă excesiv tehnică va încerca să trateze şi Cuvântul ca o avere neînsufleţită; dar astfel, cu greu îl va putea asculta pe Domnul cel viu.

De aceea, funcţia cultului marial în Biserică devine clară în lumina pierderii sale treptate. Biserica trebuie să fie un spaţiu de linişte, un loc de reculegere şi de tăcere. Ea trăieşte din memoria inimii care pătrunde intim lucrurile şi duce astfel la înţelegerea lor. Numai aşa poate exista adevăratul progres al omului, un progres nu numai în „a avea”, ci în profunzimea lui „a fi”. Tocmai prin reculegerea Mariei, care nu înţelege să producă şi să dea continuu rezultate măsurabile, Biserica slujeşte omenirea.

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci