Benedict al XVI-lea: ereditatea curajului şi a coerenţei mărturiei lui Ioan Paul al II-lea

(RV - 2 aprilie 2012) Ioan Paul al II-lea a murit în Vatican la 2 aprilie 2005, la ora 21.37, în timp ce sâmbăta era pe sfârşite şi se intrase deja în Ziua Domnului, octava Paştelui şi Duminica Divinei Milostiviri. Din acea seară şi până pe 8 aprilie când au avut loc funeraliile Pontifului defunct, peste 3 milioane de pelerini s-au îndreptat spre Roma pentru a aduce un pios omagiu trupului neînsufleţit al Papei, aşteptând la rând chiar şi 24 de ore pentru a putea intra în Bazilica Sfântul Petru unde era expus.

În continuare, finalul predicii lui Benedict al XVI-lea din 2 aprilie 2009, a patra aniversare a morţii lui Ioan Paul al II-lea.

"E adevărat! Ioan Paul al II-lea reuşea să comunice o puternică încărcătură de speranţă, întemeiată pe credinţa în Isus Cristos, care „este acelaşi, ieri, astăzi şi în veci” (Ev 13,89, cum suna motoul Marelui Jubileu din 2000. Ca părinte afectuos şi atent educator, indica puncte sigure şi trainice de referinţă indispensabile pentru toţi, în special pentru tineret. Iar în ceasul agoniei şi al morţii, această nouă generaţie a voit să-i arate că a înţeles învăţămintele sale, reculegându-se tăcută în rugăciune în Piaţa San Pietro şi în atâtea alte locuri din lume. Simţeau, tinerii, că dispariţia sa constituia o pierdere: murea Papa „lor”, pe care îl considerau „tatăl, părintele lor” în credinţă. Îşi dădeau seama în acelaşi timp că le lăsa ca moştenire curajul şi mărturia sa. Nu subliniase el de mai multe ori nevoia unei adeziuni radicale la Evanghelie, îndemnându-i pe adulţi şi pe tineri să ia serios această responsabilitate educativă? Şi eu - a spus Benedict al XVI-lea - am voit să preiau această nelinişte a sa oprindu-mă în diferite ocazii şi vorbind despre necesitatea urgentă a educaţiei ce priveşte azi familiile, biserica, societatea şi în special noile generaţii. La vârsta creşterii, cei mai mici au nevoie de adulţi capabili să le propună principii şi valori, simt nevoia unor persoane care să ştie să-i înveţe prin viaţa lor mai mult decât prin cuvinte, să se consume pentru idealurile înalte.

Dar de unde vom lua lumină şi înţelepciune pentru a duce la îndeplinire această misiune care ne implică pe toţi în Biserică şi în societate? Desigur, nu este de ajuns să se apeleze la resursele umane; trebuie să ne încredem şi în primul rând pe ajutorul divin. „Domnul nu uită legământul său”: spunem cu psalmistul, amintindu-ne de Ziua Mondială a Tineretului, celebrată duminica viitoare la nivel diecezan, cu tema: „Ne-am pus speranţa noastră în Dumnezeu cel viu” , luată din prima Scrisoare a Sfântului Paul către Timotei (4,10).

Papa Benedict le-a spus tinerilor că nu se poate trăi fără speranţă; că experienţa arată că orice lucru, şi însăşi viaţa noastră sunt în pericol; că tot ce este uman, deci şi speranţa, nu are fundament în sine, ci are nevoie de o „stâncă” pentru a se ancora. Iată, pentru ce, apostolul Paul scrie că noi creştinii suntem chemaţi să ne întemeiem speranţa umană pe „Dumnezeul cel viu”. Numai în el devine sigură şi demnă de încredere. Mai mult, numai Dumnezeu, care în Isus Cristos ne-a revelat plinătatea iubirii sale, poate fi speranţa noastră neclintită. În el, speranţa noastră, de fapt, am fost mântuiţi” (Cf Rom 8,24).

(Benedict al XVI-lea, din predica din 2 aprilie 2009, a patra aniversare a morţii lui Ioan Paul al II-lea)

Aici serviciul audio:

rv/A. Lucaci