2012-04-01 12:41:28

Predica lui Benedict al XVI-lea la Liturghia din Duminica Floriilor şi Ziua Mondială a Tineretului 2012 (text)


(RV - 1 aprilie 2012) În Duminica Floriilor 2012 şi în cea de-a XXVII-a Zi Mondială a Tineretului celebrată anul acesta la nivel local, în dieceze sau în comunităţile parohiale, Benedict al XVI-lea a evocat intrarea lui Isus în Ierusalim, binecuvântând ramuri de palmier şi de măslin în centrul Pieţii San Pietro, aproape de obelisc şi a condus procesiunea până la altarul din faţa Bazilicii unde a prezidat Sfânta Liturghie euharistică. Au participat sute de cardinali, episcopi, preoţi, călugări şi căluigăriţe, şi zeci de mii de credincioşi în cea mai mare parte tineri din toate colţurile lumii. Într-adevăr, început de Săptămână Mare şi Sfântă.

După proclamarea pe roluri a Patimii Domnului nostru Isus Cristos după Sfântul Marcu, Papa a ţinut următoarea omilie sau predică în care explică amănunţit semnficaţia intrării lui Isus în Ierusalim acclamat de mulţimea plină de entuziasm şi însufleţită de speranţa mesianică. "Osana, binecuvântat să fie cel care vine în numele Domnului! Binecuvântată să fie împărăţia care vine, împărăţia părintelui nostru David. Osana întru cei de sus!"

Aici versiunea în română a omiliei Sfântului Părinte:

Iubiţi fraţi şi surori!
Duminica Floriilor este marele portal, care ne introduce în Săptămâna Sfântă, săptămâna în care Domnul Isus se îndreaptă spre momentul culminant al vieţii sale pământeşti. El urcă la Ierusalim pentru a duce la împlinire scripturile şi pentru a fi atârnat pe lemnul crucii, tronul de la care va împărăţi pentru totdeauna, atrăgând la sine omenirea din orice timp şi oferind tuturor darul răscumpărării. Ştim din Evanghelii că Isus se îndreptase spre Ierusalim cu cei Doisprezece, şi că, încetul cu încetul, li se asociase o mulţime tot mai mare de pelerini. Sfântul Marcu ne povesteşte că, deja la plecarea din Ierihon era o "mulţime mare", care îl urma pe Isus (Cf 10,46).


În ultima porţiune a traseului se verifică un eveniment deosebit, ceea ce creşte speranţa a ceea urma să se întâmple şi face astfel ca atenţia să se concentreze şi mai mult asupra lui Isus. De-a lungul drumului, la ieşirea din Jerihon, stă şezut ca să cerşească un om orb, numit Bartimeu. De îndată ce aude că soseşte Isus din Nazaret, începe să strige: "Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine" (Mc 10,47). Se încearcă a-l reduce la tăcere, dar în zadar, până când Isus face să fie chemat şi îl invită să se apropie. "Ce vrei să fac pentru tine?", îl întreabă. Iar el: "Învăţătorule, vreau să văd!" (v. 51). Isus îi răspunde: "Mergi, credinţa ta te-a mântuit". Bartimeu a a recăpătat vederea şi a început să-l urmeze pe Isus în drumul său (Cf v. 52). Şi iată că, după acest semn miraculos, însoţit de acea invocaţie "Fiul lui David", un fior de speranţă mesianică străbate mulţimea făcând să se nască în mulţi o întrebare: acel Isus, care păşea înaintea lor spre Ierusalim, nu era oare Mesia, noul David? Şi, cu intrarea sa de acum iminentă în cetatea sfântă, nu sosise oare timpul în care Dumnezeu avea, în sfârşit, să restaureze împărăţia davidică?


Şi pregătirea intrării, pe care Isus o face împreună cu ucenicii săi, contribuie la a creşte această speranţă. Aşa cum am ascultat în Evanghelia de astăzi (Cf Mc 11,1-10), Isus soseşte la Ierusalim, de la Betfaghe şi de la Muntele Măslinilor, adică, de la drumul pe care ar fi trebuit să vină Mesia. De acolo, el trimite înainte doi ucenici, poruncindu-le să-i aducă un mânz de măgar, pe care l-ar fi găsit de-a lungul drumului. Ei găsesc într-adevăr măgăruşul, îl dezleagă şi îl conduc la Isus. La acest punct, sufletele ucenicilor şi ale celorlalţi pelerini sunt cuprinse de entuziasm: îşi iau hainele şi le pun pe măgăruş; alţii le aştern pe drum înaintea lui Isus, care înainta călare pe măgar. Apoi taie ramuri de copaci şi încep să strige cuvinte din Psalmul 118, străvechi cuvinte de binecuvântare a pelerinilor care devin, în acel context, o proclamaţie mesianică: "Osana, binecuvântat să fie cel care vine în numele Domnului! Binecuvântată să fie împărăţia care vine, împărăţia părintelui nostru David. Osana întru cei de sus!" (vv.9-10).

Această aclamaţie sărbătorească, transmisă de către toţi cei patru evanghelişti, este un strigăt de binecuvântare, un imn de exultanţă: exprimă convingerea unanimă că, în Isus, Dumnezeu a vizitat poporul său şi că Mesia cel dorit, în sfârşit, a ajuns. Şi toţi sunt acolo, cu aşteptarea crescândă pentru lucrarea pe care Cristos o va împlini odată intrat în oraşul său.


Dar care este conţinutul, rezonanţă mai profundă a acestui strigăt de bucurie? Răspunsul ne vine din întreaga Scriptură, care ne aminteşte că Mesia duce la împlinire promisiunea binecuvântării lui Dumnezeu, promisiunea iniţială pe Dumnezeu o făcuse lui Abraham, părintele tuturor celor care cred: "Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta şi ... în tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului"(Gen 12,2-3). Este promisiunea pe care Israelul a ţinut-o mereu vie în rugăciune, în special în rugăciunea Psalmilor. Pentru aceasta, Cel care este aclamat de mulţime ca cel binecuvântat este, în acelaşi timp, Acela în care toată omenirea va fi binecuvântată. Astfel, în lumina lui Cristos, umanitatea se recunoaşte profund unită şi ca învăluită de mantia binecuvântării divine, o binecuvântare ce pătrunde totul, susţine totul, răscumpără totul, sfinţeşte totul.


Putem descoperi aici un prim mare mesaj care ne vine de la sărbătoarea de azi: invitaţia de asuma justa privire asupra întregii omeniri, asupra neamurilor care formează lumea,asupra diferitelor sale culturi şi civilizaţii. Privirea pe care credinciosul o primeşte de la Cristos este privirea binecuvântării: o privire înţeleaptă şi iubitoare, capabilă să capteze frumuseţea lumii şi să-i compătimească fragilitatea. În această privire transpare însăşi privirea lui Dumnezeu asupra oamenilor pe care el îi iubeşte şi asupra creaţiei, lucrarea mâinilor sale. Citim în Cartea Înţelepciunii: „Ti miluieşti pe toţi, că toate le poţi şi treci cu vederea greşelile oamenilor, ca să se pocăiască. Pentru că iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu urgiseşti din cele ce ai făcut, că dacă ai fi urât un lucru, nu l-ai fi plăsmuit…Dar tu ierţi tuturor, că toate ale tale sunt, Stăpâne, iubitorule de suflete" (Înţ 11,23-24.26).


Să ne întoarcem la pagina evanghelică de azi şi să ne întrebăm: ce este cu adevărat în inimile celor care îl aclamă pe Cristos ca rege al lui Israel? Desigur, au avut idee a lor despre Mesia, o idee despre cum ar trebui să acţioneze regele promis de profeţi şi îndelung aşteptat. Nu este o întâmplare faptul că, doar câteva zile mai târziu, mulţimea în Ierusalim, în loc să-l aclame pe Isus, va strigă înaintea lui Pilat: "Răstigneşte-l" Şi ucenicii înşişi, precum şi ceilalţi care îl văzuseră şi ascultaseră, vor rămâne înmărmuriţi şi dezorientaţi. Cea mai mare parte, de fapt, rămăsese dezamăgită de modul în care Isus a decis să se prezinte ca Mesia şi Rege al lui Israel. Tocmai aici stă nodul sărbătorii de azi, şi pentru noi. Cine este pentru noi Isus din Nazaret? Ce idee avem despre Mesia, ce idee avem despre Dumnezeu? Este o chestiune crucială, aceasta, pe care nu o putem evita, cu atât mai mult că tocmai în această săptămână suntem chemaţi să-l urmăm pe Regele nostru, care alege crucea ca tron; suntem chemaţi să urmăm un Mesia care nu ne asigură o fericire pământească uşoară, dar fericirea cerului, fericirea lui Dumnezeu. Trebuie, deci, să ne întrebăm: care sunt aşteptările noastre reale? care sunt dorinţele cele mai profunde cu care am venit astăzi aici pentru a sărbători Duminica Floriilor şi să începem Săptămâna Sfântă?


Dragi tineri, care sunteţi adunaţi aici! Aceasta este în mod deosebit Ziua voastră, oriunde in lume este prezentă Biserica. Pentru aceasta vă salut cu mare afecţiune! Duminica Floriilor să fie pentru voi ziua hotărârii, hotărârea de a-l primi pe Domnul şi de a-l urma până la capăt, decizia de a face din Paştele său de moarte şi înviere sensul însuşi al vieţii voastre de creştini. Este decizia care duce la adevărata bucurie, aşa cum am dorit să amintesc, în Mesajul către Tineri pentru această Zi -"Bucuraţi-vă mereu în Domnul” (Fil 4,4) -, şi aşa cum s-a întâmplat pentru Sfânta Clara din Assisi, care, acum opt sute de ani, atrasă de exemplul Sfântului Francisc şi a primilor săi tovarăşi, tocmai în Duminica Floriilor, a părăsit casa părintească pentru a se dedica total Domnului: avea optsprezece ani şi a avut curajul credinţei şi al iubirii, de a se decide pentru Cristos, găsind în el bucuria şi pacea.


Dragi fraţi şi surori, sunt, în special, două sentimentele din aceste zile: unul de laudă, cum au făcut cei care l-au primit pe Isus în Ierusalim, cu aclamaţiile lor "osana"; celălalt, aducerea de mulţumire, pentru că în această Săptămână Sfântă, Domnul Isus va reînnoi darul cel mai mare care se poate imagina: ne va da viaţa sa, trupul şi sângele său, dragostea sa. Însă la un dar atât de mare trebuie să-i răspundem în mod adecvat, adică cu dăruirea de noi înşine, a timpului nostru, a rugăciunii noastre, a faptului de a sta în comuniune profundă de iubire cu Cristos care suferă, moare şi învie pentru noi. Străvechii Părinţii ai Bisericii au văzut un simbol pentru toate acestea în gestul lumii care îl urma pe Isus la intrarea lui în Ierusalim, gestul de a aşterne mantiile înaintea Domnului. Înaintea lui Cristos - spuneau Părinţii - trebuie să aşternem viaţa noastră, persoanele noastre, în atitudine de recunoştinţă şi de adoraţie. Să ascultăm din nou, în încheiere, glasul unuia dintre aceşti străvechi Părinţi, cel al Sfântului Andrei, episcop de Creta: „Aşadar, să ne aşternem cu umilinţă înaintea lui Cristos pe noi înşine, în locul hainelor sau al ramurilor neînsufleţite şi al frunzelor verzi care bucură ochii numai pentru câteva ore şi sunt destinate să piară. Să ne aşternem pe noi înşine îmbrăcaţi cu harul său, sau, mai bine zis, îmbrăcaţi cu el însuşi…şi să ne prosternăm la picioarele sale ca nişte tunici aşternute…pentru a putea oferi învingătorului morţii nu doar simple ramuri de palmier, dar trofee de victorie. Fluturând ramurile spirituale ale sufletului, şi noi în fiecare zi, împreună cu copiii, să aclamăm cu sfinţenie: "Binecuvântat este Cel care vine în numele Domnului, regele lui Israel" (PG 97, 994). Amin!

rv/A. Lucaci







All the contents on this site are copyrighted ©.