Consideraţii omiletice la Duminica Floriilor (B)

(RV - 31 martie 2012) E Ziua Domnului. Biserica comemorează în Duminica Floriilor intrarea lui Isus în Ierusalim. Dacă evanghelistul Ioan vorbeşte de trei sărbători, ceilalţi evanghelişti menţionează doar o singură sărbătoare a Paştelui trăită de Isus la Ierusalim.
1. Atmosfera intrării lui Isus în Ierusalim. Cu şase zile înainte de marea sărbătoare a Paştelui, în timp ce se apropiau de cetatea sfântă cu templul său, alături de ucenicii care îl urmau, s-a asociat o mulţime tot mai mare de pelerini. Isus însuşi apare din ce în ce mai mult în centrul atenţiei tuturor, pătrunşi de o speranţa mesianică, mai ales după vindecarea lui Bartimeu, care îl invocase numindu-l „Isuse, Fiul lui David”. Şi odată vindecat l-a urmat pe Isus în drumul său. Pelerinii, toţi ce de pe drum ca şi cei prezenţi deja la Ierusalim se lasă contagiaţi de entuziasmul celor care sosesc însoţindu-l pe Isus. Taie ramuri de palmier, aştern veşminte pe calea unde trecea Isus călare pe un măgăruş pe care nu mai şezuse nimeni, şi îl aclamă prin cuvinte din Psalmul 118: - cuvinte din rugăciunea liturghiei pelerinilor lui Israel - care strigate de ei devin o proclamaţie mesianică: „Osana întru cei de sus! Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului (118,25). În exclamaţia „Osana” se recunoştea o laudă de bucurie lui Dumnezeu în momentul intrării; speranţa să vină ceasul lui Mesia.

2. De la salutul pelerinilor la binecuvântarea mesianică. Dar cu expresia din Psalmul 118 „Binecuvântat cel care vine în numele Domnului” erau salutaţi pelerinii la intrarea în oraşul sfânt: „Vă binecuvântăm din casa Domnului”. Preoţii repetau această binecuvântare care într-un anume fel era aplicată pelerinilor la sosire. Papa Benedict al XVI-lea în cartea „Isus din Nazaret, De la intrarea în Ierusalim până la înviere, arată că expresia „cel care vine în numele Domnului”, căpătase între timp o semnificaţie profund mesianică. Mai mult, devenise denumirea Celui care fusese promis de Dumnezeu. Astfel din binecuvântare pentru pelerini, expresia s-a transformat într-o laudă adusă lui Isus, care este salutat ca Cel care vine în numele Domnului, ca Cel Aşteptat şi ca Cel Vestit de toate făgăduinţele (Cf Joseph Ratzinger - Benedetto XVI, Gesù di Nazaret, Dall’ingresso in Gerusalemme fino alla risurrezione, LEV, 2011).
Ceea ce caracterizează în mod deosebit Liturghia Duminicii Floriilor este procesiunea cu ramuri şi proclamarea în întregime, de cele mai multe ori pe roluri, a Patimilor Domnului.

3. Procesiunea liturgică. Înainte de binecuvântarea ramurilor şi a celor care le poartă, celebrantul îndeamnă: În timpul postului celor patru-zeci de zile ne-am pregătit inimile prin pocăinţă şi fapte de iubire faţă de aproapele. Astăzi, ne-am adunat să începem, împreună cu toată Biserica, celebrarea misterului pascal, adică moartea şi învierea Domnului nostru Isus Cristos, mister, pentru îndeplinirea căruia Isus a mers în oraşul Ierusalim. Celebrând cu toată credinţa şi evlavia intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, să-l urmăm şi noi pe Mântuitorul, pentru ca asociindu-ne la suferinţele crucii sale, să fim părtaşi la învierea sa glorioasă.

Desigur, procesiunea sau intrarea solemnă reprezintă prin ritul exterior ceea ce Euharistia realizează tainic: intrarea lui Cristos ca rege şi domn în noul Ierusalim, format din adunarea creştinilor, preludiu al sărbătorii Paştelui. Căci, până la trecerea noastră din această lume la Tatăl, până la Paştele Învierii noastre, rămâne să păşim cu Cristos pe drumul patimii şi morţii sale. Este calea bobului de grâu căzut în pământ, care murind aduce rod, viaţă nouă.

4. Bucurie şi tristeţe. Sentimente de bucurie şi de tristeţe stăpânesc inima creştinilor în Duminica Floriilor. Simţămintele de bucurie sunt exprimate de aclamaţia pe care mulţimea o adresează lui Isus care intră în Ierusalim: „Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului”.
Sentimentele de tristeţe se trezesc în inimile lor în timpul ascultării povestirii patimii lui Isus, care ocupă bună parte a celebrării liturgice de azi.

În evanghelii există patru povestiri ale patimilor Domnului. Cea care este proclamată anul acesta, de obicei pe roluri, este evanghelia după Sfântul Marcu, prima probabil care a fost redactată despre acest subiect, şi poate şi cea mai aproape de adevărul istoric al evenimentelor pe care le povesteşte.
Povestirea lui Marcu se deschide cu un act de respect, descris ca un rit liturgic, săvârşit de o femeie care toarnă ulei parfumat pe capul şi pe picioarele lui Isus, care era la masă în casa unui fariseu (Mc 14,3-9), şi se încheie cu declaraţia unui sutaş roman, care a asistat la moartea lui Isus: „Cu adevărat omul acesta era fiu al lui Dumnezeu” (Mc 15, 3-9).
În această femeie şi în acest bărbat atât de diferiţi, una evreică şi altul roman, sunt prezentaţi în cod toţi aceia care meditează cu respect la patimile Domnului.

5. Isus Nazarineanul, răstignitul. Este imposibil să fie remarcate în timpul predicii, având în vederea durata Liturghiei, toate episoadele care se înlănţuie în povestirea patimilor Domnului după Marcu. Însă e posibil a le asculta şi apoi a le citi, într-o meditaţie personală, în lumina celor afirmate de Sfântul Paul despre Isus în Scrisoarea către Filipnei: „Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus. El, fiind din fire, Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine, luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,5-8).

Moartea sa, deci, nu a însemnat sfârşitul tragic al unui profet generos dar nechibzuit şi temerar, care s-a ridicat împotriva persoanelor mai tari decât el, ci a corespuns unui program precis, chiar dacă misterios pentru noi, pe care el îl cunoştea bine şi pe care a încercat să-l semnaleze de mai multe ori ucenicilor săi (Mc 8,31; 9,8; 10, 33-34).

Cheia de interpretare a întregii povestiri stă în finalul ei, acolo unde îngerii le spun femeilor, care se duseseră dis de dimineaţă la mormânt ca să-i ungă trupul: „Nu vă înspăimântaţi! Îl căutaţi pe Isus Nazarineanul, cel răstignit. A înviat, nu este aici (Mc 16,6).

Prin urmare, rezultatul acestei lungi istorii nu este moartea, ci învierea lui Isus. Acesta este evenimentul care a schimbat viaţa ucenicilor săi şi cursul istoriei umane.

6. Sentimentele lui Isus. Este bine deci să reţinem pentru noi cuvintele Sfântului Paul care, descriind coborârea de bunăvoie a lui Isus întru moarte şi înălţarea sa prin mâna Tatălui în glorie ne îndeamnă: „Să aveţi între voi aceleaşi sentimente ale lui Isus Cristos” (Fil 2,5). Dar care sentimente?

Sunt unii care scot în evidenţă experienţa teribilă a solitudinii îndurată de Isus pe Cruce, care ajunge să strige, cu primele cuvinte ale Psalmului 21/22: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit”.
Despre această singurătate imensă s-a scris mult, chiar de către teologi cu renume şi mai ales de mistici. Trebuie totuşi să precizăm că potrivit vechii tradiţii religioase în Israel, cine recita primele versete ale unui psalm, îşi însuşea prin aceasta versetele succesive şi conţinutul întregului psalm care, în cazul de faţă este rugăciunea unui drept care moare în chinuri cumplite: ”În tine, Doamne, au nădăjduit părinţii noştri…S-au încredinţat ţie şi nu au fost dezamăgiţi” (vv.5-6). Prin urmare, Isus pe cruce, deşi cufundat în angoasa cea mai profundă, s-a încredinţat Tatălui (Cf Lc 23,46) şi nu a fost dezamăgit.

De aceea Sfântul Paul adaugă mai departe în aceeaşi Scrisoare către Filipeni: „Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl (Fil 2, 9-11).

(RV - A. Lucaci, material omiletic pentru Duminica Floriilor, pregătit şi structurat sâmbătă 31 martie 2012)

Aici serviciul audio: