"Vir iustus - Bărbatul drept" sculptat în Sfântul Iosif: din magisteriul lui Benedict al XVI-lea

(RV - 19 martie 2011) În seria sfinţilor şi fericiţilor menţionaţi de noul Martirologiu Roman pentru ziua de 19 martie, primul este Sfântul Iosif:
Sollemnitas sancti Ioseph, sponsi beatissime Virginis Mariae, qui vir iustus, ex stirpe David ortus, parentis loco fuit Filio Dei Christo Iesu, qui filius Ioseph voluit appellari et ei subditus est sicut filius patri. Ecclesia speciali honore patronum veneratur, quem Dominus constituit super familiam suam.

Solemnitatea Sfântului Iosif, soţul Preafericitei Fecioara Maria, care fiind bărbat drept, născut din seminţia lui David, a ţinut locul de tată pentru Fiul lui Dumnezeu Isus Hristos, care era binevoit să fie numit fiul lui Iosif, şi i-a fost supus precum este un fiu tatălui său. Biserica îl venerează cu onoare deosebită ca patron al ei pe acela pe care Domnul l-a pus peste familia sa.

Ordine şi Congregaţii călugăreşti, asociaţii de laici, o miriadă de locuri şi comunităţi de diferită natură îşi au în el ocrotitorul ceresc: Sfântul Iosif, soţul Fecioarei Maria şi tatăl putativ al lui Isus, Patronul Bisericii universale, este Sfântul în care virtuţile vieţii creştine strălucesc cu o extraordinară frumuseţe şi plinătate. Benedict al XVI-lea, care pe 19 martie sărbătoreşte ziua onomastică, a subliniat aceasta în multe împrejurări după cum vedem în cele ce urmează.

Lumea celor şmecheri, şireţi, care îşi fac un titlu de glorie din propria îndeletnicire josnică şi nu se ruşinează să-şi etaleze cât sunt de dispuşi la corupţie, şi de aici la un om care a fost întruchiparea cuvântului dat. Epoca actuală caracterizată de impulsul irezistibil pentru cucerirea vizibilităţii, a aroganţei imaginii, unde chiar şi ceea ce este privat se vinde unui public capabil să tragă cu ochiul prin gaura cheii, numai să poată ieşi din pericolul grav al anonimatului, şi de partea cealalată un om care a devenit de neuitat datorită modestiei sale.

Vârsta nevrozelor masculine, de slabiciuni vechi şi neconfesate sau de inaptitudinii mereu noi, descrise cu ştiinţifică şi abundentă punctualitate, şi de cealaltă parte un om care a fost în mod liniştit tată, şi pentru fiu, maestru al unei virtuţi dispărute din dicţionare: „evlavia bărbătească”.

Din această confruntare vine în mod spontan întrebarea: ce are de-a face lumea de azi cu Sfântul Iosif? Un om care ia grabnic asupra sa, în timp de noapte, răspunderea unei familii în pericol de viaţă, o protejează scoţând-o din zona de primejdie pe spatele unui măgar într-o altă ţară, s-ar înălţa ca un uriaş în faţa acelor mulţi bărbaţi care azi se descarcă de propriile responsabilităţi de soţi şi de taţi, întrucât prea stresante şi incompatibile cu stilul lejer al unei vieţi orientată, înainte de toate, spre plăceri la care nu se pot renunţa.

Cu toate acestea, a explicat încă de la începutul pontificatului său Benedict al XVI-lea, dacă mai există astăzi vreun model de bărbat drept, atunci acesta este sculptat în Sfântul Iosif, care „în perfectă sintonie cu soţia sa îl primeşte pe Fiul lui Dumnezeu făcut om şi veghează asupra creşterii sale umane”:
• Nu se exagerează dacă ne gândim că, tocmai de la ’tatăl’ Iosif, Isus a învăţat - pe plan uman - acea robusteţe interioară care este premisa adevăratei dreptăţi, ’dreptatea superioară’, pe care El o va învăţa într-o zi ucenicilor săi (18 decembrie 2005).

Isus-Dumnezeu care deprinde de la un simplu om, deşi extraordinar, valoarea dreptăţii divine. S-ar părea aproape o exagerare, o frază cu efect creat pentru a evidenţia cu emfază măreţia, în fond, de neatins a tatălui putativ al lui Isus, dacă nu ar fi tocmai aceasta, adică ceea ce Iosif este ca om, în contextul său social şi istoric, cea ce îi dă lui Isus Copil acea siguranţă pe care o datorează unui fiu.

Prin intermediul său, a afirmat Papa, Copilul era introdus legal în descendenţa regelui David, făcând astfel să se împlinească Scripturile în care Mesia era prorocit ca „fiu al lui David”.
Măreţia lui Iosif, prin urmare…
• iese şi mai mult în evidenţă întrucât misiunea sa s-a desfăşurat în umilinţă şi viaţa retrasă a casei din Nazaret. De altfel, Dumnezeu însuşi, în Persoana Fiului său întrupat, a ales această cale şi acest stil - umilinţa şi viaţa ascunsă - în existenţa sa pământească (19 martie 2007).

Tăcerea sa, într-o tendinţă contrară atât de stridentă cu îngâmfarea comunicaţiei contemporane, explică Pontiful într-o altă ocazie, este „pătrunsă de contemplarea misterului lui Dumnezeu, în atitudine de totală disponibilitate faţă de voinţa divină”:
• În alte cuvinte, tăcerea Sfântului Iosif nu manifestă un gol interior, ci, din contra, plinătatea de credinţă pe care el o poartă în inimă, şi care îi călăuzeşte orice gând şi orice acţiune…Să ne lăsăm ’molipsiţi’ de tăcerea Sfântului Iosif! Avem atât de mare nevoie de aceasta, într-o lume adesea prea zgomotoasă, care nu favorizează reculegerea şi ascultarea glasului lui Dumnezeu (18 decembrie 2005).

Ceea ce îl face pe Sfântul Iosif un model ce nu apune niciodată sunt tocmai virtuţile sale, integritatea, capacitatea de a munci pentru binele familiei, autoritatea „pusă în serviciul iubirii”, atât de departe astăzi de sensibilitatea comună şi adesea luate public în derâdere şi deci, cu atât mai necesare încât l-a făcut pe Benedict al XVI-lea să exclame pe 14 mai: Cât de mult are nevoie lumea noastră de exemplul, de îndrumarea şi de forţa calmă a unor oameni precum Iosif!:
• Aş vrea să-i încredinţez lui pe tinerii care cu greu reuşesc să se integreze în lumea muncii, şomerii şi pe cei care suferă neajunsuri din cauza crizei difuze în privinţa locurilor de muncă. Împreună cu Maria, soţia sa, să vegheze Sfântul Iosif peste toţi lucrătorii şi să obţină pentru familii şi pentru întreaga omenire seninătate şi pace (19 martie 2007).

rv/A. Lucaci