Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Postul Mare (B)

(RV - 17 martie 2012) E ziua Domnului. Ajunşi la jumătatea drumului de pregătire la sărbătoarea Paştelui, prin fapte de pocăinţă, Biserica ne îndeamnă la bucurie în Domnul: „Bucură-te, Ierusalime, adunaţi-vă, toţi cei care-l iubiţi; bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, cei care aţi fost întristaţi, ca să tresăltaţi şi să vă îndestulaţi de belşugul mângâierilor sale” (Cf Is 66,10-11).

1. Duminica „Laetare”. Duminica a IV-a a marelui Post al Paştelui este numită în ritul roman şi duminica „Laetare”, de la cuvântul latin cu care începe antifonul intrării la Sfânta Liturghie şi care înseamnă „Bucură-te”, „Veseleşte-te”. Este din partea a treia a cărţii profetului Isaia care îi încuraja astfel pe conaţionalii săi. Aceştia, după lungi decenii de captivitate la râurile Babilonului, întorşi în patrie întâmpinau mari greutăţi în lucrarea de reconstrucţie a ţării, de refacere a vieţii sociale, economice şi religioase. Şi doriseră atât de mult întoarcerea în patrie pentru a se prezenta din nou înaintea Domnului la templul din Ierusalim.

Lamentaţia sfâşietoare din psalmul responsoriu este dovada clară că exilaţii nu au încetat niciodată să spere că va veni pentru ei ziua reîntoarcerii în patrie. Îşi zicea fiecare în inima sa: „Dacă te voi uita, Ierusalime, să mi se usuce mâna dreaptă. Să mi se lipească limba de cerul gurii dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele” (Ps 136, 5-6).

Revenirea din exil va fi pentru popor motiv de întărire a convingerii că Dumnezeu este credincios făgăduinţelor sale. Eliberarea însăşi apare ca un eveniment cu totul neprevăzut, un adevărat dar din partea Dumnezeului legământului care se foloseşte de regele persian ca de un slujitor al său. Citim în Cartea a II-a Cronicilor 36, 22-23: „Domnul l-a inspirat pe Cirus, regele perşilor. Acesta a pus să se comunice prin viu grai, în toată împărăţia lui, această hotărâre...Domnul Dumnezeul cerurilor...mi-a poruncit să zidesc o casă la Ierusalim, în Iudeea. Toţi cei care fac parte din poporul lui să se ducă acolo şi Domnul Dumnezeul lor să fie cu ei”.

Dar impactul celor întorşi din exil cu realitatea locului în care cei rămaşi acasă se contaminaseră adoptând practici şi obiceiuri păgâne, provoacă în mulţi dezorientare şi dezamăgire. Profetul îi îmbărbătează pe temătorii de Dumnezeu: „bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, cei care aţi fost întristaţi, ca să tresăltaţi şi să vă îndestulaţi de belşugul mângâierilor sale”.

Cu acest mesaj de speranţă Sfânta Biserică ne vine în întâmpinare acum la jumătatea Postului Mare amintind la rugăciunea zilei că Dumnezeu împlineşte prin Fiul său în chip minunat împăcarea întregului neam omenesc, de aceea ne invită să-l implorăm: ”dă, te rugăm, poporului creştin harul să iasă cu credinţă vie şi evlavie generoasă în întâmpinarea Paştelui care se apropie”.

2. Dumnezeu bogat în milostivire. „Peste păcatul şi răutatea lumii străluceşte mereu lumina iubirii lui Dumnezeu”. Această afirmaţie a scriitorului francez Francois Mauriac, poate servi ca schemă de interpretare a lecturilor biblice propuse la Liturghia acestei duminici. Fiul său Isus Cristos, cel mort şi înviat, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire este dovada iubirii nemărginite a Tatălui.

Scrie apostolul Paul creştinilor din Efes: „Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cu care ne-a iubit pe noi care eram morţi din cauza păcatelor noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos...Prin bunătatea lui faţă de noi în Isus Cristos, a voit să arate timpurilor viitoare nemărginita bogăţie a harului său. Căci mulţumită harului aţi fost mântuiţi, prin credinţă... Noi suntem lucrarea lui (Cf Ef 2, 4-10).

Iubiţi ascultători, suntem în mâini bune, în mâinile lui Dumnezeu. Suntem ai lui Cristos pentru că am fost răscumpăraţi de păcat nu cu aur, nici cu argint ci cu sângele preţios al lui Isus. Ceea ce dă viaţă credinţei creştine este convingerea profundă că pe Calvar am fost răscumpăraţi de Isus Cristos, care, de la înălţimea Crucii sale, continuă să-i atragă la sine, rând pe rând, pe toţi oamenii, generaţie după generaţie. Iar Liturghia acestei duminici ne îndeamnă să privim cu ochii sufletului la Cristos cel Răstignit spre a ne lăsa cuceriţi de dovada supremă a iubirii lui Dumnezeu faţă de omul din toate timpurile. Aşa, Dumnezeu ne îndestulează cu mângâierile sale.

3. Suntem ai lui Cristos, deoarece, sclavi fiind, am fost răscumpăraţi cu preţul sângelui său. Şi asta ne ajunge; ne copleşeşte; ne entuziasmează.
În cimitirul oraşului francez Saint Malo de pe coasta Atlanticului, pe mormântul scriitorului François-Réné de Chateaubriand nu este scris numele, nici data, nici vreo altă inscripţie, nimic. Se înalţă doar o cruce. A fost voinţa autorului celebrei cărţi „Geniul creştinismului” care ceruse asta primarului oraşului într-o scrisoare din 1831 explicând că „Crucea va spune tuturor că omul care se odihneşte la picioarele ei a fost un supus al lui Cristos: acest lucru va fi de ajuns pentru amintirea mea”.

Este mărturia unui om de o credinţă profundă că drumul vieţii creştine este luminat de marele adevăr exprimat de sfântul Ioan în Evanghelia acestei duminici, într-o formă concisă, pregnantă şi solemnă: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul născut; oricine crede în el are viaţa veşnică” (In 3,16).

Din aceeaşi credinţă s-a ridicat şi „Colina Crucilor” în localitatea Şiauliai din Lituania. Este o colină pe care iubitorii de ţară şi neam pun o cruce de fiecare dată când cineva dintre ei moare în lupta de neatârnare pentru cauza comună. În cele trei secole de existenţă, crucile a fost de multe ori înlăturate de autorităţi ostile, dar au reapărut chiar în timpul nopţii devenind şi mai numeroase semnele libertăţii şi ale biruinţei. Colina unicat a fost vizitată de Papa Ioan al II-lea în anul 1993, care a comparat-o cu Colossaeum-ul din Roma, locul de martiraj pentru creştini în valurile de persecuţii declanşate de împăraţi romani.

4. Crucea, dovada iubirii supreme. Într-adevăr, crucea este măsura iubirii lui Dumnezeu pentru noi şi în acelaşi timp tronul de slavă al Fiului omului.

Totul s-a petrecut în acea zi de vineri, pe Calvar, la porţile Ierusalimului, în afara cetăţii, când Isus din Nazaret care după ce a cutreierat drumurile Palestinei făcând bine tuturor, a fost pironit pe cruce, şi înălţat între cer şi pământ a strigat cu glas puternic: ”Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu. Şi spunând aceasta, şi-a dat duhul” (Lc 23.46).

Astfel îşi încheia viaţa pământească acela care la începutul vieţii publice fusese arătat mulţimii de Ioan Botezătorul ca „miel al lui Dumnezeu” care ridică păcatul lumii.

Acum era în ziua pregătirii Paştelui, când se aştepta cu nerăbdare cina de după asfinţit. Era pe la ceasul al şaselea - adică în miezul zilei - când în case se îndepărta tot ce era dospit pentru a face loc azimelor de Paşti. Atunci Isus era înălţat înaintea ochilor neîncrezători ai mulţimii, fiind de faţă şi mama sa îndurerată. Trei ore mai târziu, pe la ceasul al nouălea, avea loc jertfirea mieilor potrivit tradiţiei pascale. Isus, Fiul omului, înălţat pe cruce în văzul mulţimii şi-a dat sufletul după ce a spus: „Consumatum est - S-a împlinit”.

Ce s-a împlinit? Răspunsul îl dă Isus în mod pedagogic, anticipându-l treptat spre a-i educa pe ucenici să înţeleagă misterul patimii şi morţii sale. La misterul acelui moment se referă episodul întâlnirii nocturne a lui Nicodim cu Isus relatat de evanghelia acestei duminici. În prima parte a convorbirii este vorba de naşterea de sus, ce priveşte pe tot omul, iar a doua parte ia în consideraţie misterul mântuirii revelat tuturor oamenilor în Fiul Omului înălţat pe cruce, prefigurată de şarpele de aramă ridicat de Moise în pustiu pentru vindecarea celor muşcaţi de şerpii veninoşi.
Acea noapte petrecută de Nicodim în convorbire de taină cu Isus prevesteşte Paştele, adică noaptea luminată de învierea Domnului în care se înfăptuieşte misterul naşterii din nou, mai mult, de Sus, adică de la Duhul Sfânt. Este vorba de trăirea în adevărul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Dumnezeu Tatăl l-a dat pe Fiul său; a făcut din el un dar pentru răscumpărarea şi viaţa lumii…L-a dat! Nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ci l-a dat pentru noi!

Noi nu suntem creştini pentru că îl iubim pe Dumnezeu. Suntem creştini înainte de toate pentru credinţa că Dumnezeu ne iubeşte. Iar în drum spre sărbătoarea anuală a Paştelui, aflăm încă o dată că numai iubirea este demnă de crezare. Criteriul lucrării lui Dumnezeu care străluceşte în Cristos cel răstignit este iubirea. Primind-o ne năştem din nou, nu fizic ci spiritual.

5. Trăind în iubire nu ne temem de lumina adevărului. Isus nu a venit pentru a osândi, ci pentru a salva. Cu toate acestea, venirea sa comportă judecată. În faţa revelaţiei sale trebuie să alegem: fie să-l primim, fie să-l refuzăm. Nu Dumnezeu osândeşte, ci noi suntem cei care nu folosim cum se cuvine darurile sale. Le irosim. Primind iubirea sa ne mântuim de păcat, ne vindecăm de muşcătura şarpelui; refuzând-o ne provocăm singuri osânda. Iar judecata nu este doar un fapt viitor, ci prezent. Zi de zi ne plăsmuim întuneric sau lumină, devenim orbi sau văzători. Iar întunericul poate deveni atât de mare încât lumina nu mai poate răzbi. În asemenea cazuri se vorbeşte despre bună credinţă dar în realitate este la mijloc responsabilitatea. Este precum situaţia omului care rămâne închis vreme îndelungată într-o peşteră întunecată şi când iese la lumina soarelui, închide ochii pentru a nu-şi pierde vederea. S-a obişnuit cu întunericul şi nu mai suportă lumina; s-a obişnuit cu minciuna şi nu mai înţelege adevărul. Aşa se întâmplă cu omul care săvârşeşte răul. Se poate instaura în sufletul lui o atare conivenţă, o atare complicitate cu minciuna încât adevărul este respins tocmai pentru că e adevăr. Este ceea ce spunea Isus iudeilor: „Pentru că spun adevărul, voi nu mă credeţi” (In 8,45).

6. Atrage-ne la tine, Doamne, şi vom fi mântuiţi. Din Evanghelie se desprinde convingerea că faptele condiţionează înţelegerea şi aşa cum afirma scriitorul francez Réné Basin se ajunge la deformarea existenţială: „dacă nu trăieşti după cum gândeşti, ajungi să gândeşti după cum trăieşti”.

Cine are dezordine în casă nu deschide ferestrele, pentru că nu vrea ca faptele sale rele să iasă la iveală. Cine face răul, caută să-l justifice. Demolează adevărul şi îl ia în derâdere. Se apără. Numai viaţa bine orânduită permite deschiderea liberă spre adevăr. Pentru a înţelege adevărul - nu unul oarecare, ci adevărul care angajează viaţa, cum este adevărul religios sau social sau politic - inteligenţa nu este de ajuns. Este nevoie de curăţenia inimii şi multă libertate.

Câteva observaţii: de notat şi faptul că Isus nu spune „cine cade sau ajunge în întuneric”, ci spune „cine iubeşte întunericul”, adică îl preferă, este ataşat de el printr-o alegere conştientă. Deci nu este vorba de răul comis din slăbiciune, ca simplă greşeală ce nu denotă o alegere de fond, opţiune fundamentală. Nu aceasta împiedică ajungerea la adevăr. Isus se gândeşte la cei care iubesc minciuna, o aleg, o justifică prin raţiuni aparent plauzibile. Lucru ce se constată frecvent într-o vreme în care domneşte relativismul moral. O altă precizare: Isus spune a „săvârşi adevărul”. Deci nu a cunoaşte ci a face, a săvârşi, deoarece adevărul despre care vorbeşte Isus nu este un sistem de idei ce trebuie învăţat, ci un proiect de viaţă ce trebuie trăit. Şi trăim ceea ce iubim.

Apropiindu-se sărbătoarea Paştelui, să privim la Crucea pe care este înălţat Cristos şi la picioarele ei să ne verificăm viaţa în lumina Evangheliei, plini de încredere în acela care a spus: ”Iar eu când voi fi ridicat de la pământ îi voi atrage pe toţi la mine”. Atrage-ne la tine, Doamne şi vom fi mântuiţi!

(RV - A. Lucaci, material omiletic din 12/13 martie 1994, revăzut la 25 martie 2006, întregit şi structurat sâmbătă 17 martie 2012)