Să nu răpim lumii singura ei speranţă! - dumnezeierea lui Cristos, în centrul primei predici de Postul Mare a pr. R. Cantalamessa, predicatorul Casei Pontificale

RV 09 mar 2012. "Au fost momente în care credinţa comună a Bisericii trăia în inima unui singur om. Acel om era Sf. Atanaziu": cu această reflecţie a introdus prima sa predică de Postul Mare părintele franciscan capucin Raniero Cantalamessa, predicatorul Casei Pontificale, vineri, în capela "Redemptoris Mater" din Palatul Apstolic. Au ascultat predica, cu spirit de participare personală şi atenţie sacră, papa Benedict XVI şi membrii Familiei Pontificale.

Cele patru predici de Postul Mare din acest an, a subliniat predicatorul, intenţionează să ofere o contribuţie la pregătirea apropiatului An al Credinţei şi sunt grupate în jurul temei comune inspirată din Scrisoarea către Evrei: "Amintiţi-vă de conducătorii voştri, (...) imitaţi credinţa lor" (13,7). În centrul fiecărei predici va fi unul din cei patru mari învăţători ai Bisericii Orientale: Atanaziu, Vasile cel Mare, Grigore din Nazians şi Grigore de Nisa. Într-un alt moment, în centrul predicilor vor fi marii învăţători ai Bisericii Occidentale: Augustin, Ambroziu şi Leon cel Mare. Ceea ce am vrea să învăţăm de la Sfinţii Părinţi, a spus predicatorul Casei Pontificale, nu este atât cum să vestim credinţa lumii de astăzi ci să aprofundăm credinţa noastră, să redescoperim împreună cu ei bogăţia, frumuseţea şi fericirea de a crede, pentru a trece "de la o credinţă crezută la o credinţă trăită".

Sfântul Atanaziu este fără îndoială campionul dumnezeirii lui Cristos. Născut în 295 şi mort în 373, Atanaziu a fost episcop al Alexandriei, în Egipt. Dogma, adevărul de credinţă, pe care el ne ajută să o "redeşteptăm" şi să o facem să strălucească în toată splendoare ei este dumnezeierea lui Cristos, pentru care a îndurat exilul de şapte ori. "Meritul său, în acestă privinţă, a fost acela de a fi îndepărtat piedicile care opreau pînă atunci recunoaşterea deplină şi fără reticenţe a dumnezeirii lui Cristos în contextul cultural grecesc". Atanaziu a apărat cu înverşunare credinţa conciliului de la Nicea în care se spune că Isus Cristos este "născut, iar nu creat".
• "Atanaziu a făcut din menţinerea acestei cuceriri scopul vieţii sale. Când toţi, împăraţi, episcopi şi teologi, oscilau între un refuz şi o tentativă de acomodare, el a rămas inamovibil. Au fost momente în care viitoarea credinţă comună a Bisericii trăia în inima unui singur om: a lui. În funcţie de atitudinea faţă de el fiecare se hotăra de ce parte să stea".

Adevărul că Fiul lui Dumnezeu întrupat este mediator între Dumnezeu şi oameni, nu înseamnă că El stă între Dumnezeu şi om, ci că el uneşte Dumnezeu şi omul. În El Dumnezeu se face om şi omul se face dumnezeu, sau altfel spus, este îndumnezeit. "Dacă Fiul este o creatură – scrie Atanaziu – atunci omul este muritor, nefiind unit cu Dumnezeu" şi, mai departe, "Omul nu ar fi îndumnezeit dacă Cuvântul care s-a făcut trup nu ar fi de aceeaşi fiinţă cu Tatăl". Atanaziu, a observat predicatorul, a formulat cu secole înainte, şi luând-o cu mult mai în serios, ceea ce Heidegger avea să spună în timpurile noastre şi anume că "numai un Dumnezeu ne poate mântui".
• "Dumnezeierea lui Cristos este astăzi (...) adevărul prin care Biserica stă sau cade. (...) Dumnezeierea lui Cristos este piatra unghiulară care ţine cele două mistere principale ale credinţei creştine: Sfânta Treime şi Întruparea. Ele sunt ca două uşi care se deschid şi se închid împreună. Odată ce se renunţă la această piatră, întregul edificiu al credinţei creştine se prăbuşeşte".

E cazul de a ne lăsa interpelaţi de acea întrebare plină de respect dar atât de directă a lui Isus: "Dar voi, cine credeţi că sunt eu?", şi de una mai personală: "Crezi tu?" Crezi cu adevărat? Crezi din toată inima?
• "Trebuie, probabil, să demolăm în noi, cei care credem, şi în noi, oameni ai Bisericii, falsa convingere că credem deja, că suntem în regulă în ce priveşte credinţa. Trebuie să provocăm îndoiala – se înţelege, nu cu privire la Isus, ci la noi înşine – pentru a începe apoi să căutăm o credinţă mai autentică. Cine ştie dacă nu este un bine, pentru o bucată de vreme, să nu vrem a demonstra nimic nimănui ci să interiorizăm credinţa, să redescoperim rădăcinile ei în inimi!"

Dar Sf. Atanaziu, a reluat predicatorul, ne mai aminteşte un adevăr important: că credinţa în dumnezeirea lui Cristos nu este posibilă dacă nu experimentăm mântuirea săvârşită de Cristos. Fără aceasta, dumnezeirea lui Cristos devine cu uşurinţă o idee oarecare sau o teză filosofică. Cum se poate experimenta, cum se poate simţi mântuirea? Citind cuvântul lui Dumnezeu – şi luând-l drept ceea ce este, cuvânt al lui Dumnezeu! – administrând şi primind Sacramentele (...) şi, desigur, prin rugăciune. Evagriu, în secolul IV, a formulat celebra ecuaţie: Dacă eşti teolog, te vei ruga cu adevărat, şi dacă te rogi cu adevărat vei fi teolog.

Dumnezeirea lui Cristos, a încheiat predicatorul, iluminează întreaga viaţă creştină, indispensabilă oricând dar mai ales în acest ceas al istoriei, în care suntem chemaţi să menţinem aprinsă flacăra speranţei pentru viitorul Bisericii şi al omenirii. Încă din secolul II, Tertulian, scriitor creştin spunea: "Parce unicae spei totius orbis" – în traducere liberă, "Să nu răpim lumii singura ei speranţă!"

Aici, serviciul audio: