"În seara aceasta pâine şi apă": postul, mai mult decât o simplă renunţare

RV 07 mar 2012. Creştinii din timpurile noastre mai ţin posturile rânduite de Sfânta Biserică? Este întrebarea la care-şi propune să răspundă într-un amplu articol din ediţia de miercuri cotidianul italian "Avvenire", semnat de Lorenzo Fazzini.

Administratorul apostolic de Tbilisi, mons. Giuseppe Pasotto, a explicat recent modul în care trăiesc Postul Mare catolicii din Caucaz: în Miercurea Cenuşii şi Vinerea Sfântă, pâine şi apă; în fiecare miercuri şi vineri, numai prânzul, fără cină; cine poate, nu consumă carne pe tot timpul Postului Mare.

Acest mod de a ţine postul, continuă autorul, aduce o nouă întrebare: care este sensul creştin al pocăinţei?

Pentru pr. Antonio Spadaro, directorul revistei "La Civiltà Cattolica", este foarte clar: "A face pocăinţă în Postul Mare înseamnă a învăţa să învingem patimile de moment pentru a ne aminti de esenţial, a trăi cele patruzeci de zile de pustiu împreună cu Domnul nu cu noi înşine. Cred că începem să pierdem această abilitate a spiritului creştin. Viaţa devine un soi de centru comercial în care atenţia este întotdeauna trează şi capturată de bunurile de consum". "Pocăinţa creştină", continuă iezuitul italian, "nu este un fel de autoflagelare nici o asceză ca scop în sine, orientată spre echilibrul unei vieţi mai sănătoase. Acest echilibru este deja important, dar creştinul are o intenţie mult mai radicală: convertirea hotărâtă la Dumnezeu, orientarea spre ceea ce liturgia numeşte 'bunurile veşnice' în opoziţie cu cele de consum".

"Criza economică", observă una din primele femei teolog din Italia, Cettina Militello, "duce la anumite forme de post obligatoriu: trebuie subliniat că pentru mulţi ideea de sărbătoare continuă este pusă în discuţie de criză. Trebuie să faci bine bine conturile şi sunt chemate în cauză distracţia, alimentele exotice, hainele de marcă, etc.". Militello confirmă percepţia că s-a pierdut "dimensiunea penitenţială ca palestră de autoreconducere spre valorile adevărate. Aceasta se înscrie în fractura credinţei, adică, ruptura transmiterii credinţei care formează o unitate cu pierderea culturală a unui model auster de a trăi, de a vorbi şi de a acţiona". Nodul problemei constă în a lega sensul postului de solidaritatea creştină: "în loc de a-şi propune diete în scop estetic, sobrietatea în alimentaţie ar trebui să fie repropusă drept căutare a autenticităţii creştine şi a solidarităţii cu fraţii care trăiesc în lipsuri. Îndemnul la a ţine postul ar trebui să se schimbe: nu pocăinţa ca paradigmă exclusivă, ci ca o metodă de a focaliza mai bine bunurile existenţei; o cale de a recepta mai bine valoarea hranei, a raporturilor, a averii, şi de a le conecta la lipsurile celorlalţi, faţă de care solidaritatea nu este un opţional ci un aspect constitutiv al fraternităţii creştine".

Este nevoie, astăzi, de noi forme de post? Propunerile sunt foarte variate.

Pr. Spadaro sugerează două: "ar fi interesant să te opreşti în centrul unui centru comercial şi să închizi ochii, să te reculegi pentru a învinge pornirile continue şi să te rogi în tăcere. În plus, în ritmul frenetic de fiecare zi e necesar a recupera o 'pasivitate bună'. Noi acţionăm deseori ca răspuns la anumiţi stimuli. Interactivitatea este categoria acţiunilor noastre. În schimb, e necesar pentru o vreme să ne 'limităm' la a privi, citi sau asculta fără a ceda la tentaţia de a răspunde la stimuli: 'mi-e foame, deci mănânc; primesc un e-mail deci trebuie să-l citesc...'. Această pasivitate constă în a reuşi să te laşi întâlnit de lucruri, de persoane, de Dumnezeu. Dacă este ştearsă, nu există spaţiul în care ceva cu adevărat 'nou' să se poată naşte în viaţa noastră, cu atât mai puţin convertirea inimii".

Militello, în schimb, punctează pe relaţiile umane: "Postul Mare ar putea să ducă la angajamentul, de exemplu, al unei comunităţi de a lua asupra sa alte comunităţi, alte categorii de persoane, a unor situaţii de lipsuri. De exemplu, s-ar putea începe la nivel personal, în familie sau la locul de muncă, acordând mai multă atenţie celui de lângă tine".

Pentru teologul Massimo Salani, autorul unui volum intitulat "La masă cu religiile", este important "să fie apărată valoarea postului alimentar. Sfinţii Părinţi susţineau că postul este inima rugăciunii. Nu e o chestiune estetică sau de a pierde ceva în greutate, ci de a redescoperi legătura care ţine la un loc postul, rugăciunea şi caritatea". "Credincioşii altor religii nu înţeleg de ce nu trebuie să consumăm carne dar avem permisiunea de a mânca peşte. Problema nu este atât în a renunţa la biftecuri şi a mânca salmon, ci de a înţelege, mai degrabă, că ceea ce am fi cheltuit pe carne ar trebui să dăm la săraci".