Virtuţile creştine ale Postului Mare şi marea simfonie a Bisericii, în reflecţia Papei Benedict la întâlnirea cu clerul diecezei de Roma

RV 24 feb 2012. Revenim la audienţa de joi, 23 februarie în care episcopul Romei, Benedict XVI, a avut o întâlnire formativă cu preoţii diecezei sale. Sfântul Părinte a adoptat o formulă inedită pentru această întâlnire tradiţională cu preoţii: a prezentat o meditaţie biblică, "lectio divina", pornind de la capitolul 4 al Scrisorii Sf. Paul către Efeseni. Apostolul a îndemnat efesenii să trăiască în mod vrednic de chemarea pe care au primit-o şi sugerează un parcurs de virtuţi care privesc relaţiile cu ceilalţi din comunitate şi edifică unitatea Bisericii: umilinţa, blândeţea, îndelunga răbdare, îngăduinţa şi iubire.

Asupra lor s-a oprit şi Benedict XVI în meditaţia sa biblică, joi, la întâlnirea cu preoţii romani, spunând că aceste virtuţi "sunt caracteristice mersului împreună". Prima dintre ele, observă Papa în textul Sf. Paul, îndeamnă la a trăi chemarea 'cu toată umilinţa' (Ef 4, 2):
• "Aş dori să mă opresc asupra acestei prime virtuţi, pentru că este o virtute care nu figurează în catalogul virtuţilor precreştine. Este o virtute nouă, virtutea urmării lui Cristos. Să ne gândim la Scrisoarea către Filipeni: (Cristos) 's-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce' (Fil 2,8). Acesta este drumul umilinţei Fiului lui Dumnezeu pe care noi trebuie să-l imităm. A-l urma pe Cristos înseamnă a păşi pe acest drum de umilinţă. Potrivit textului grec, aceasta înseamnă: să nu gândeşti lucruri mari despre tine, să ai măsura justă, umilinţă. Contrariul umilinţei este mândria, rădăcină a tuturor păcatelor. Mândria înseamnă aroganţă, care vrea mai ales putere, aparenţă, să se etaleze pe sine în ochii altora, a fi cineva sau ceva, nu are dorinţa de a fi plăcut lui Dumnezeu ci de a se complace de sine, de a se face acceptată de ceilalţi şi, să spunem, venerată de ceilalţi. Eul este pus în centrul lumii: e vorba numai de eul meu mândru, care ştie de toate şi mai bine".

• "A fi creştin înseamnă a depăşi această ispită originară, care este şi nucleul păcatului originar: a fi ca Dumnezeu dar fără Dumnezeu; înseamnă a fi adevăraţi, sinceri, realişti. Umilinţa este mai presus de toate adevăr, a trăi în adevăr, a învăţa adevărul; a mă deprinde cu micimea proprie ceea ce înseamnă adevărata măreţie, pentru că în acest fel sunt important pentru marele mozaic al istoriei lui Dumnezeu cu omenirea: recunoscând că eu sunt întocmai un gând al lui Dumnezeu, parte din construcţia lumii, şi sunt de neînlocuit; chiar în micimea proprie şi numai în acest fel sunt mare. Acesta este începutul vieţii creştine: a trăi adevărul. Numai trăind adevărul, realismul vocaţiei mele pentru ceilalţi, împreună cu ceilalţi, în trupul lui Cristos, eu trăiesc bine. A trăi împotriva adevărului înseamnă întotdeauna a trăi rău".

De aici, îndemnul Papei de a accepta propria condiţie şi de a trăi în adevăr, mai mult, de a trăi adevărul:
• "Să trăim adevărul, să învăţăm acest realism: să nu dorim aparenţele, ci să fim plăcuţi lui Dumnezeu; să facem ceea ce Dumnezeu a gândit despre mine şi pentru mine. În acest fel îl vom accepta şi pe celălalt. A-l accepta pe celălalt, care probabil este mai mare decât mine, presupune tocmai acest realism şi această iubire a adevărului; presupune să mă accept pe mine însumi ca pe un gând al lui Dumnezeu, aşa cum sunt, cu limitele mele şi, prin urmare, în adevărata măreţie. A se accepta pe sine şi a-l accepta pe celălalt, merg împreună: numai acceptându-mă pe mine ca parte din marele mozaic divin îi pot accepta şi pe ceilalţi, care formează împreună cu mine marea simfonie a Bisericii şi a creaţiei".

Reflecţia Papei s-a referit nu numai la asumarea personală a umilinţei ca virtute, dar şi la acceptarea umilinţelor impuse de ceilalţi, care, primite cu atitudinea justă, pot fi de un real folos. Vorbind liber, fără un text pregătit în prealabil, Benedict XVI a făcut recurs în acest pasaj şi la prima persoană singular, pentru a se face cât mai bine înţeles:
• "Cred că umilirile mărunte pe care trebuie să le trăim zi de zi sunt salutare, pentru că îl ajută pe fiecare să recunoască 'propriul adevăr' şi să fie astfel liber de această trufie deşartă care se împotriveşte adevărului şi nu mă poate face fericit şi bun. A accepta şi învăţa aceasta, mă învaţă să accept poziţia mea în Biserică, micul meu serviciu care este întotdeauna mare în ochii lui Dumnezeu. Şi tocmai această umilinţă, acest realism ne face liberi. Dacă sunt arogant, dacă sunt mândru, caut să fiu întotdeauna pe plac iar dacă nu reuşesc mă simt deprimat şi nefericit, trebuie să caut întotdeauna această plăcere. Când sunt umil am şi libertatea de a fi în contrast cu opinia dominantă, cu gândurile altora, am libertatea pentru că umilinţa îmi dă capacitatea, îmi dă libertatea adevărului. Să ne rugăm aşadar Domnului să ne ajute să fim cu adevărat constructori ai comunităţii Bisericii, ca noi înşine să creştem în marea viziune pe care Dumnezeu o are despre noi, de a fi mădulare în trupul lui Cristos, care aparţine, astfel, în unitate, Fiului lui Dumnezeu".

Aici, serviciul audio: